Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim — sau popular a Floriilor — se celebrează încă din vechime, de la începuturile creştinismului. O impozantă funcţie liturgică, comemorând această sărbătoare, este atestată încă de la sfârşitul secolului al IV-lea de pelerina apuseană Egeria, care călătoreşte în oraşul sfânt în jurul anului 392 şi în textele rugăciunilor şi lecturilor pe care le găsim în Tipiconul grecesc (sec. IX). Egeria precizează că oficiul începea la ceasul al IX-lea din zi (ora 13) şi se termina seara pe la ceasul al XI-lea (ora 17), fiind celebrat pe Muntele Măslinilor astfel: se citea episodul din Evanghelie, în care era istorisit evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim, apoi, imediat după terminarea lecturii, episcopul se ridica împreună cu toţi şi coborau de pe munte. Întreg poporul mergea înaintea episcopului cântând imnuri, antifoane şi răspunzând mereu cu „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului“. Copiii, împreună cu toată lumea, ţineau ramuri de palmier sau măslin în mâini şi astfel întâmpinau episcopul pe acelaşi drum şi „în acelaşi fel în care Domnul a fost întâmpinat în ziua aceea“. Este de remarcat faptul că ora de oficiere era după amiaza până seara târziu, chiar noaptea. Aşa se explică faptul că în ritul bizantin al secolelor XI-XII se purtau şi lumânări aprinse în acelaşi timp cu ramurile. Pe măsură ce avansăm cronologic în istorie, vedem că procesiunea de Florii se făcea la început la ora 5 seara, apoi la ora 9, după care la 3 după amiaza şi, în final, ajungând a fi celebrată duminică dimineaţa. Acest lucru îl găsim precizat în tipiconul menţionat mai sus, care conţine, de asemenea, textele rugăciunilor acestei sărbători, utilizate chiar şi cinci-şase secole mai târziu decât data în care au fost alcătuite.
După aceste prime două menţiuni găsim atestări din ce în ce mai numeroase. Astfel, toţi marii Sfinţi Părinţi ai „secolului de aur“ (IV) au dezvoltat predici sau cateheze închinate acestei sărbători printre care: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Chiril al Alexandriei ş.a.
În 496-502, un catolic pe nume Babboď introduce această ceremonie a sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim şi în Biserica Persană. Cam în aceeaşi epocă a fost acceptată şi la Edessa şi în lumea arabă preislamică. În Spania, o găsim deja menţionată la Sfântul Isidor de Sevilia. În Biserica Siro-Iacobită a devenit cu adevărat populară, aşa cum o prezintă un document din anul 834, ca fiind una dintre cele mai mari ceremonii ale anului, la care întreaga populaţie de la oraş şi de la ţară se reunea la biserică. În Ierusalim, episcopul o figura călare pe un asin, reprezentând astfel Persoana Mântuitorului, a Domnului Iisus. În Egipt, Hristos era reprezentat de Sfânta Cruce, care era victorios plimbată prin oraşe şi sate. Procesiunea Duminicii Floriilor era celebrată şi în Franţa epocii carolingiene (sec. IX-X), ca dovadă stă imnul Gloria laus et honor al cărui autor este Teodulf de Orleans, cât şi mărturia lui Amalaire de Metz. Însă, cu toate că în lumea catolică o găsim atestată, cum sunt exemplele Spaniei şi Franţei, pe care le-am dat deja, în centrul economic şi religios al Apusului, Roma, nu există nicio mărturie despre această sărbătoare în primul mileniu, iar toate atestările mai târzii arată o vădită influenţă bizantină asupra oficierii ei.
În Ţările Române, această sărbătoare a intrat pe filieră bizantină, fără a putea fi datată cu exactitate. La curţile domneşti, atât la cea bizantină, cât şi la cele româneşti, sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu mare fast la care participau şi împăraţii, respectiv domnitorii, împreună cu demnitarii lor, cărora li se împărţeau făclii aprinse ca la Paşti. Astfel, împăratul Constantin VII Porfirogenetul (913-959), în lucrarea sa „De cerimoniis“, afirmă: „Biserica dă un semnal şi membrii senatului intră unul după altul în Biserica „Sfântul Dimitrie” (Constantinopol) şi fiecare dintre ei primeşte, din mâinile împăratului, câte o ramură de palmier, de marghilan sau de alte flori frumos mirositoare, după sezon“.
Aşa cum ne arată Preasfinţitul Pimen Suceveanul într-un articol despre icoana acestei sărbători, vedem că icoana sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim a început să fie pictată încă din secolul al VI-lea, poate chiar mai devreme, ceea ce dovedeşte faptul că era o sărbătoare foarte preţuită şi, în acelaşi timp, răspândită, astfel apărând necesitatea pictării unei icoane la care oamenii să se poată închina în amintirea acestui eveniment (Ziarul „Lumina”).
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com