La 28 noiembrie în Ucraina sunt comemorate jertfele Foametei din anii treizeci şi din primii ani postbelici.
Caracterul inuman al regimului totalitar bolşevic constă în aceea că el putea să folosească în interesele sale chiar calamităţile naturale. Într-o societate normală, atunci când în unele zone ale ţării au loc inundaţii sau, dimpotrivă, bântuie seceta, întreaga populaţie este mobilizată pentru a acorda ajutor sinistraţilor. În Uniunea Sovietică această lege umană era ignorată. În anii treizeci Guvernul bolşevic a folosit foametea din Ucraina pentru a-i supune pe ţărani şi a-i obliga cu forţa să intre în colhoz. Această metodă, „eficienţa” căreia a fost verificată în perioada marii Foamete, soldându-se cu câteva milioane de vieţi omeneşti, a fost aplicată şi în regiunea Cernăuţi şi Basarabia, cu atât mai mult că şi primii ani postbelici au fost „favorabili” pentru o asemenea crimă împotriva poporului. Au fost ani secetoşi, dar alături de situaţiile de forţă majoră n-a lipsit nici elementul „creativ” al autorităţilor. A fost o foamete planificată în cabinetele din Kremlin.
Deci, pentru foametea din anii 46-47 au existat atât pricini obiective, cât şi subiective. În anul 1945 în regiunea Cernăuţi a fost epidemie de tifos, care a secerat 27.341 de vieţi omeneşti. Războiul a epuizat potenţialul economic al regiunii. La data 1 ianuarie 1946 41 la sută din gospodăriile ţărăneşti nu aveau vite. În anii de război numărul cailor s-a redus cu 36,5 la sută. Toate acestea s-au răsfrânt asupra lucrării pământului.
Dar iată care au fost condiţiile meteorologice. Toamna anului 1945 a fost secetoasă, iar iarna din 1945-1946 – mai fără zăpadă. Primăvara au căzut puţine ploi, vânturile puternice au uscat solul. S-au creat condiţii nefavorabile pentru culturile de toamnă şi de primăvară. Numai în a doua decadă a lunii iunie au căzut mai multe precipitaţii, care au stimulat într-o măsură oarecare creşterea culturilor târzii şi leguminoaselor. Dar în a doua jumătate a verii iarăşi a fost secetă. În şapte luni ale anului 1946 în regiune au căzut puţine precipitaţii (42 la sută faţă de normă). Într-o situaţie mai bună s-au aflat raioanele montane – Putila, Vijniţa şi Storojineţ. Recolta de cereale în celelalte raioane a fost de 250-350 kilograme la hectar.
Însă situaţia complicată în privinţa produselor alimentare în anii 1946-1947 în Bucovina a fost agravată şi mai mult de factorul subiectiv, sub care se înţelege politica jefuitoare a colectării produselor alimentare („postavka”), promovată de organele puterii sovietice. La 5 iulie 1946 Comitetul Executiv Regional Cernăuţi a adoptat hotărârea despre normele diferenţiate de colectările de cereale nu după recolta obţinută, ci după suprafaţa terenurilor aflate în proprietate. Pentru gospodăriile ţărăneşti din prima grupă (cu o suprafaţă de până la 2 hectare) norma de predare a pâinii la stat era redusă cu 15 la sută, pentru gospodăriile din grupa a doua (de 3-5 hectare) norma a rămas cea medie, iar pentru gospodăriile din grupa a treia (5 hectare şi mai mult) norma a fost mărită cu 11 la sută. S-a procedat aşa pentru a-i nimici pe aşa-numiţii „culaci”. Reieşea că proprietarul unei gospodării din prima grupă urma să predea la stat 60 kilograme de cereale de la un hectar, cel al unei gospodării din grupa a doua – 95 kilograme, iar cel ce avea o gospodărie din grupa a treia – 200 kilograme de cereale în calcul la fiecare hectar. În asemenea condiţii era imposibilă îndeplinirea normelor la colectări.
În paginile presei de atunci foametea era trecută cu vederea. Organul de presă de partid „închidea ochii” la suferinţele poporului, căruia i se luau ultimele boabe pentru îndeplinirea „legii sfinte” – predarea pâinii la stat. În schimb „peniţa critică” era îndreptată împotriva „culacilor” care se opuneau colectărilor de cereale. La 11 iulie „Radianska Bukovyna” inserează articolul „A frânge opunerea culăcimii colectărilor de pâine”. Se observă foarte clar poziţia de clasă a autorului: „Timp îndelungat şi-a ascuns adevărata faţă culacul Dumitru Cocerean din satul Mejdurecie (Ciudei – n.a.). Încă în perioada României boiereşti în gospodăria sa la muncile de sezon erau angajate de la 10 până la 15 persoane şi 10 erau lucrători permanenţi. Gospodăria lui Cocerean număra trei case proprii din piatră, treierătoare cu aburi, moară, 14,5 hectare de terenuri arabile şi tot atâta pământ arendat. Toate acestea îi aparţin şi acum. Însă în registrul economic al Consiliului sătesc, precum şi în alte acte pe numele lui Cocerean sunt trecute 4,5 hectare de terenuri arabile, două vaci, un cal şi unele remanente. Restul suprafeţei de terenuri arabile culacul le ascunde de puterea sovietică, trecând totul pe mama sa în vârstă de 85 de ani, pe soţie, fiică şi pe nepot. Despre toate aceste maşinaţii săracii au povestit la adunarea sătenilor, la care au fost determinate gospodăriile culacilor pentru a fi supuse impozitelor”. Asemenea exemple, scrie ziarul, există şi în alte sate ale raionului Storojineţ. Autorul conchide: sărăcimea trebuie să acţioneze mai hotărât pentru a frânge opunerea culăcimii colectărilor de cereale.
La 20 august 1946 secretarul Comitetului Regional de partid, I. Zeleniuk, şi preşedintele Comitetului Executiv Regional, O. Kolikov, s-au adresat cu o scrisoare către Comitetul Central al PC(b) al Ucrainei şi Consiliul de Miniştri al URSS în care pentru prima dată au cerut reducerea planului de colectări ale cerealelor din recolta anului 1946 cu 20 mii tone. Însă rezultatul a fost diametral opus: în loc să fie redus planul de colectări, organele centrale de partid şi sovietice ale RSSU au cerut îndeplinirea sarcinilor de plan, iar conducerea regională a fost învinuită că nu manifestă atitudine bolşevică.
Şi ea a început să acţioneze. În regiunea Cernăuţi au fost trimişi circa 500 de colaboratori ai Direcţiei Ministerului Colectărilor al RSSU, aceştia fiind ajutaţi de lucrătorii miliţiei, securităţii, judecătoriilor, procuraturii. În afară de aceasta, în octombrie 1946 pe lângă fiecare Consiliu sătesc au fost create brigăzi speciale, care întreprindeau raiduri de control în gospodăriile ţărăneşti. Activiştii luau cu forţa produsele sătenilor. În majoritatea cazurilor, aceştia erau oameni neştiutori de carte, amorali, unii chiar criminali, însă ei serveau drept sprijin pentru autorităţile sovietice. Îi ameninţau pe săteni şi colectau produse chiar peste plan. Abuzurile de putere, jefuirea oamenilor, actele de violenţă, încălcarea flagrantă a legii – iată ce-şi puteau permite lucrătorii de partid şi sovietici, militarii şi apărătorii ordinei de drept. În schimb, în faţa legii răspundeau bieţii săteni, care nu erau în stare să achite planurile la colectări. În anul 1946 au fost trase la răspundere penală 6.355 de persoane din regiunea Cernăuţi.
Țăranii mijlocaşi, în mare parte români, dezmoşteniţi de avutul lor, au fost condamnaţi la ani grei de muncă silnică, fiind acuzaţi, după acelaşi şablon, de zădărnicirea, cu bună ştiinţă, a planurilor de livrare la stat a cotelor de produse agricole. Acesta era doar pretextul arestării „chiaburilor”, căci nimeni nu era în stare să-si achite cotele fantastice, în timp ce nu căzuse un strop de ploaie şi boabele, în sol, nici nu încolţiseră. Scopul consta în dezrădăcinarea românilor „eliberaţi”, în strămutarea lor de pe plaiurile strămoșești, în nimicirea lor prin diferite metode .
De cu primăvară şi până când cerealele au dat în pârg, ogoarele țăranilor au fost supravegheate de la distantă. Feluriți împuterniciți veneau la autoritățile locale şi culegeau date privind starea ogoarelor. Totul fusese făcut în cea mai mare taină. Majoritatea gospodarilor nici nu bănuiau că puterea luase la „evidentă” viitoarea recoltă. Într-o zi s-au pomenit că erau obligați să înceapă recoltarea. Dar pe multe ogoare grânele urmau să se pârguiască la o săptămână-două. De aceea țăranii se împotriveau, dar erau impuşi s-o facă. Tot procesul era supravegheat şi dirijat de enkavediştii responsabili de colectări. Oamenii erau „îndemnați” cu arma, cu înjurături, cu bătăi, amenințați. Era prima pâine achiziționată ce fusese ruptă de la gurile ce rămaseră înfometate şi urma să fie dusă „la stat”. În consecință, însă, ea a fost prima lovitură de topor aplicată gospodarilor, cea mai scumpă pătură socială. Pentru numerosul detaşament de împuterniciți sovietici era prima reușită, prima victorie obținută în satele bucovinene .
În pofida recoltei catastrofale din anul 1946, autoritățile bolșevice au rechiziționat practic întreg grâul, inclusiv cel destinat însămânțărilor şi întreținerii familiilor, în contul obligațiilor exagerate ale gospodăriilor individuale țărănești fată de stat.
Iar ţăranii care se împotriveau, îşi primeau imediat pedeapsa. Ştefan Fedor, din satul Târnăuca, raionul Herta, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru că n-a fost în stare pe timp de secetă şi foamete cumplită să livreze din gospodărioara sa către stat cote exagerate de produse agricole. N-a putut să dea statului nici 40 kilograme de carne, 271 litri de lapte, 2 kilograme de lână, 70 kilograme de legume şi 248 kilograme de fân.
Sub pretextul „folosirii economicoase a pâinii” de la 1 octombrie 1946 circa 3,5 milioane de persoane, inclusiv 2,9 milioane de săteni din Ucraina au fost lipsiţi de cartele pentru pâine. Deci, în pragul celei mai straşnice perioade a foametei, ţăranii au fost lăsaţi singuri faţă-n faţă cu tragedia. O astfel de situaţie a dus la decăderea gospodăriilor ţărăneşti. Spre sfârşitul anului 1946 problema alimentară chiar în rândurile producătorilor agricoli s-a agravat. Consumând toate rezervele de alimente, ţăranii au începu să simtă şi mai tare lipsa acestora. Se hrăneau cu ghindă, scoarţă de copac, ciocălăi, căini şi pisici. Iar odată cu sosirea primăverii anului 1947 – cu lobodă, urzică, muguri, floare de salcâm etc. Când au apărut spice de secară, oamenii umflaţi de foamete umblau pe lanuri şi mâncau boabele tinere şi chiar acolo mureau.
Când viaţa a devenit insuportabilă, locuitori din nordul Basarabiei şi ai Bucovinei plecau în regiunile Stanislav, Lviv şi Drogobyci pentru a schimba lucrurile din casă pe ceva alimente. Cei care nu mai aveau ce schimba, căutau borhot pe la fabricile de zahăr şi spirt din Ucraina Apuseană. Mulţi nu mai ajungeau la „destinaţie”: mureau în drum. De ambele părţi ale căii ferate zăceau cadavre, precum şi pe sub gardurile gospodarilor din sate. Gazdele nu aveau cu ce să-i ajute pe înfometaţi, fiindcă ele înseşi sufereau de foame. Însă cele mai straşnice au fost cazurile de canibalism. Iată în ce stare i-au adus pe oameni „noile rânduieli”.
În timp ce foametea ajunse la culme, în depozite se stricau vrafuri de cereale. Aceasta era nu numai o crimă economică, ci şi una împotriva umanităţii. De exemplu, într-un depozit de la Fabrica de spirt din Hotin, din cauza temperaturii mai înalte au încolţit 16 tine de orz. Într-o biserică din acest oraş, transformată în depozit, au putrezit 53 tone de porumb. La picioarele sfinţilor ponegriţi de pe fresce se pierdea pâinea cea de toate zilele, la care visau atâtea suflete. O cantitate de cereale de zece ori mai mare s-a stricat în depozitele fabricilor de spirit din Mamorniţa şi Roghizna. Pentru a nu admite aşa ceva, autorităţile puteau să facă un gest uman – să împarte grăunţele la oamenii istoviţi de foame. Însă organele centrale de la Moscova interzicea acest lucru.
În rezultatul foametei, care a început în octombrie-noiembrie 1946 şi a devenit şi mai straşnică în lunile de iarnă şi de primăvară ale anului 1947, în spitalele din Cernăuţi şi Hotin au fost aduşi zeci de mii de oameni, bolnavi de distrofie. Au fost pregătite suplimentar 1196 de paturi şi aceasta s-a dovedit a fi puţin. În anul 1947, în regiune au fost înregistraţi 41 mii 264 bolnavi de distrofie, inclusiv 10 mii 397 de copii până la vârsta de 14 ani. Cei mai mult sufereau copiii. La Spitalul pentru copii din Cernăuţi mortalitatea în rândurile copiilor bolnavi de distrofie a ajuns la 73,1 la sută. Această statistică straşnică ilustrează situaţia creată, când lipsea principalul – pâinea.
Potrivit unor date incomplete în anii 1946-1947 în întreaga URSS s-au stricat în depozite circa un milion tone de cereale. Sunt date care confirmă elocvent crima organizată de regimul totalitar împotriva propriului popor.
Vasile Carlaşciuc
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
