La finele lui Florar îşi sărbătoreşte ziua de naştere decanul scrisului românesc din nordul Bucovinei, Mircea LUTIC. Autor permanent al săptămânalului „Libertatea Cuvântului”, Mircea Lutic a propus cititorilor noştri o cunună de sonete, gen literar practicat de dumnealui în ultima vreme. La cuvintele poetice, ieşite de sub pana maestrului, adăugăm şi noi câteva cuvinte de recunoştinţă, de urări de bine şi sănătate, îi dorim o roadă cât mai bogată pe ogorul literelor române.
Mircea LUTIC
Sonete noi din volumul “Umbra lacrimii”
ÎNSTĂRIT ÎN PROPRIA STARE
Mă întorc tot mai des la sine,
Alteritatea să mi-o pătrund.
Şi cu cât mai adânc mă afund,
Cu atât mai mult văd seine
Locuri tânjitoare-n ruine.
Înstărit în propria-mi stare,
Vieţuiesc cu însemn dedublat
Şi în beznă ca orbul mă zbat,
Dibuind un crâmpei de zare.
Iară dublu-mi nu-i dublul, ci-s eu,
Real ca realul a toate,
Lăsat, la-nstelări prourate,
În înctitorita cetate
De însăşi mâna lui Dumnezeu.
CA O RUGĂCIUNE
Să pipăi focul lucrurilor – iată harul,
Ce doar miruitul Providenţei îl are…
Adastă clipita când va să cadă zarul,
Chiar de-o s-adaşti pân-la cea din urmă suflare.
Căci nu cunoscând, ci acceptând epifanic
Străvezi transcendenţa, arătarea-i divină,
Iar cugetul tău, în sârg de zeu sofianic,
Întru lumina luminilor se-nlumină.
E ca o rugăciune dincolo de rugă,
Deschiderea zării deacindea de purul pur,
Unde Numele din nevăzut se arată
Şi în celeste chipuri de foc se conjugă
Cu viaţa, pe vecie de veci cununată
Între murii cetăţii dumnezeieşti de-azur.
PRIN SEMNE
Invoc viaţa, chipu-i real –
Încânt de simboluri al sorţii:
Cerescu-i respir de opal
Să stingă neantul morţii.
Prin semne, aieviul dă fapte
În latentul plinitei veşti…
Spune-mi ce ai visat azi-noapte,
Să-ţi spun explicit cine eşti.
Visu-i mit, de-o oră, rotund,
Vieţuit în genele mute,
Ca temuta doamnă-n Bermute,
Înstăpânitoare-n afund
Cu întreagă puterea firii
De înzodierea muririi.
ARĂTARE DIN IMANENŢĂ
Trezit din somnul materiei în lumina luminii,
Din înecul semnelor – în realitatea pură,
Creatorul e suveran peste toate-n natură
Şi răscolul puterilor lui nu cunoaşte confinii.
Prinde clipa-minune, singura din miriade,
Şi scrie absolutul cosmic cu febra eului său,
Reuşind, cu dibuiri în indefinit, să înnoade
O lume reală, reîntoarsă la fiinţă din hău:
Arătare cu obârşiile în imanenţă,
Străvegheată de auspicii în crăiia eternă,
Act al firii, cu geneza din început egală,
Minune numai adevărului din veac subalternă,
Transfigurare-n lamura focului din esenţă –
Azi virgin, în goethiana viziune globală.
PE-ALTARUL JERTFEI
Din suflet de foc versul se scrie,
Metaforizând măiestrite candori
Pe surâsuri împurpurate, de zori,
Cu respir viu de trăire vie.
Se zbate vâlvoarea şi istov n-are,
Ca-n freamătul luptei sacrul stindard,
Pe-altarul jertfei cuvintele ard –
Ofrandă de viaţă-ntemeietoare.
În temei de elan cosmogonic,
Declini şi conjugi într-un dat definit,
Înstrăvegheat de veghea divină
A eului ctitorit eonic,
Rostuindu-te înde sine ca-n mit,
Sângerând, ca făclia, lumină.