În fiecare an, la finele lunii noiembrie, în Ucraina se desfăşoară acţiuni de comemorare a victimelor foametei din anii 1932 – 1933, care a secerat milioane de vieţi omeneşti. În aceşti ani, fiind în componenţa României, ţinutul nostru n-a fost supus acestei mari tragedii, organizate de către liderii fostului imperiu sovietic. Regiunea Cernăuţi a trecut, însă, prin foametea din anii 1946 – 1947, care a rămas ca o rană veşnic sângerândă în istoria meleagului mioritic de la poalele Carpaţilor.
Care au fost premisele acestei tragedii? De la bun început e necesar să menţionăm faptul, că la 1 ianuarie 1941, numărul populaţiei din actuala regiune Cernăuţi atingea cifra de 875 mii de locuitori. Se ştie că, în anul 1941, în ţinut au avut loc două deportări în masă ale oamenilor de diferite naţionalităţi, incluşi de către autorităţile dictaturii staliniste în categoria „duşmanilor poporului”. Spre taigalele siberiene şi stepele pustii ale Kazahstanului au pornit eşaloanele morţii cu peste 20 de mii de vinovaţi fără vină, majoritatea cărora a rămas să-şi doarmă somnul de veci în neagra străinătate. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, bărbaţii care aveau dreptul să ţină arma în mâini sunt încartiruiţi în unităţile de luptă şi trimişi pe front. Mulţi au căzut pe câmpurile de onoare.
După 23 august 1944, odată cu încetarea stării de război, mii de soldaţi români, originari din regiunea Cernăuţi, care scăpaseră cu zile din ghearele morţii, pe front, au fost dezarmaţi de către unităţile sovietice şi întemniţaţi în lagărele staliniste ale prizonierilor de război. Ei au lucrat ani în şir în diferite colţuri ale Uniunii Sovietice, contribuind prin munca lor silnică la restabilirea economiei socialiste. Mulţi s-au stins din viaţă în aceste lagăre. Românii demobilizaţi, care au avut, totuşi, fericirea să se întoarcă la vetrele lor, sunt vânaţi de către zbirii regimului totalitar în toamna anului 1944, înrolaţi cu forţa în batalioanele sovietice de muncă şi trimişi la construcţia canalului care avea menirea să unească Marea Albă cu Marea Baltică. Mii de osândiţi au murit de foame, boli şi frig în ţinutul lacurilor Ladoga şi Onega.
Unii ucraineni erau încadraţi în componenţa Armatei Ucrainene de Răsculaţi, ducând o luptă aprigă împotriva autorităţilor sovietice. Mulţi au căzut în această luptă. Alţi ucraineni au fost incluşi în rândurile Armatei Roşii, care îşi continua marşul său victorios spre Apus. N-au avut şansa să se întoarcă toţi acasă. Astfel, populaţia regiunii Cernăuţi s-a micşorat în perioada anilor 1941 – 1944 cu mai bine de 300 mii de oameni — fiindcă la 1 ianuarie 1945 era constituită din doar 565 de mii de locuitori. Satele au rămas fără braţele apte de muncă, deoarece numărul bărbaţilor a scăzut cu 64 %, adică au trecut în eternitate aproape trei sferturi din numărul bărbaţilor, indicat la 1 ianuarie 1941. Loturile de pământ au ajuns în seama bătrânilor, femeilor şi a copiilor, care le vor lucra după putinţa lor, cu mari greutăţi, fiindcă numărul cailor s-a micşorat cu 37 %. Desigur, recolta adunată în aceste condiţii a fost simţitor scăzută.
Trebuie să menţionăm şi faptul că anul 1945 a constituit punctul culminant al epidemiei de tifos exantematic, care bântuia în ţinutul nostru şi care a secerat peste 27 de mii de suflete.
O influenţă negativă asupra recoltei din primii ani posbelici au exercitat şi condiţiile climaterice complicate. Toamna anului 1945 nu s-a bucurat de ploi abundente, necesare pentru fertilitatea solului. Iarna care a urmat a coborât pe meleagurile noastre cu puţină zăpadă. Primăvara n-a adus, nici ea, mult aşteptata schimbare spre mai bine. În decursul celor şapte luni ale anului 1946, a căzut doar 17 centimetri de precipitaţii atmosferice, constituind numai 42 de procente din cantitatea normală necesară. Recolta adunată în regiune oscila între 2,5 şi 3,5 chintale de cereale la hectar.
Gospodăriile ţărăneşti erau nevoite să predea statului o parte din recolta adunată, fiindcă în ţinut domnea sistemul cotelor obligatorii de livrare a cerealelor către stat, introdus de puterea sovietică. Acest sistem a fost transformat de către organele staliniste de represalii într-un instrument de ruinare şi distrugere a gospodăriilor ţărăneşti. Cota avea rol persecutoriu, datorită măsurilor drastice aplicate asupra gospodăriilor ţărăneşti, în cazul neachitării obligaţiilor în natură, în termenul prevăzut de lege. Persoana care, din diverse motive, nu putea să acopere cantităţile stabilite şi să le predea statului sub forma cotelor era încadrată din punct de vedere juridic în categoria „sabotorilor”, fiind acuzată de subminarea economiei naţionale, şi aspru pedepsită cu închisoare de la un an până la 10 ani, cu amendă, cu sechestrarea bunurilor imobile din gospodărie. Bunăoară, Dumitru M. Pampuş, născut în 1910, în localitatea Boian, azi raionul Cernăuţi, român. În 1946 trebuia să predea statului 1.946 kilograme de grâu, iar în 1947 – 1.135 de kilograme de grâu, 300 kilograme de cartofi şi 126 kilograme de fân. Este deferit justiţiei. În timpul procesului de judecată, ţăranul a declarat că în 1946 a fost secetă, pământul n-a rodit şi n-a avut posibilitatea să achite statului cota indicată. În 1947, a avut material semincer numai pentru un hectar, din cele cinci hectare şi jumătate de pământ care erau în posesia lui, adunând, de pe acest hectar doar un chintal de porumb. Declaraţia românului n-a fost luată în consideraţie de către judecător şi ţăranul va fi condamnat, pe data de 18 decembrie 1947, la cinci ani închisoare.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com