Mihai MORĂRAŞ
DOR DE EMINESCU
O, câtă vreme, Doamne, a trecut!
Doar fagii tot mai tânguie-n surdină
Că El din drum nu s-a mai abătut
Ca să revină-n dulcea-mi Bucovină,
Să hoinărească trist şi-ngândurat
Pe ulicioarele cernăuţene
Când cucul poate soarta i-a cântat,
Iar steaua rece i-a clipit din gene.
Şi a păşit Poetu-n Univers
El hărăzindu-i viaţă fără moarte –
Zidindu-i templul din Măritu-i Viers
Prin secoli al lui nume să i-l poarte.
La Ipoteşti e cerul de mărgea,
Iară de sus Luceafăru-i de pază
Şi-n orice casă intră câte-o stea,
Alunecând pe-a veşniciei rază.
Ci veşnicia-mbracă nimb de grai –
Străbun şi demn, şi neînvins de ape.
E graiul sfânt ce l-a şoptit Mihai
Ca pe o mamă să-l avem aproape.
O, câtă vreme s-a mai risipit!
Iar fagii tot mai tânguie-n surdină.
Ci doar Poetu-n Steaua lui zidit
De sus veghează dulcea-mi Bucovină…
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com