Pe data de 7 mai 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS adoptă hotărârea, conform căreia ţăranul Nicolae al lui Gheorghe Domnean, născut la 1880, în satul-martir Mahala din Bucovina, poseda studii medii incomplete, trebuia să fie deportat, fiindcă „era rudă cu un trădător al patriei”. Împreună cu el, au apucat calea Nordului soţia, Domnica a lui Gheorghe Domnean, născută la 1885, şi copiii: Anghelina, născută la 1920; Petru, născut la 1922. Toţi au murit în Republica Komi a Federaţiei Ruse. Pe data de 7 februarie 1942, a trecut în lumea celor drepţi capul familiei, Nicolae Domnean. Peste cinci zile, la 12 februarie, s-a înălţat la ceruri scumpa lui soţie, Domnica. Fiul Petru a trecut la cele veşnice în 1943, iar fiica Anghelina a rezistat în pustiul îngheţului veşnic până în anul 1946. „Zvârliţi demult sub greii bulgări reci,/ şi unde-i groapa lor, deasupra-i să te-apleci?”, după cum va spune cu durere poetul Vasile Leviţchi.
La 25 aprilie 1941, tânăra ţărancă Aneta a lui Petru Rusnac, neştiutoare de carte, care a venit în această lume în 1920, în frumoasa localitate Berestea din Basarabia, dorind să scape din „oceanul de lacrimi al durerii”, instaurat pe meleagurile voievodale de către veniţii de la Răsărit, a hotărât să treacă în Patria strămoşilor săi. Se îndreaptă spre frontiera instalată de către bolşevici, cuprinsă de marea speranţă că va putea să treacă acest hotar, care a despărţit neamul în două. N-a avut noroc. Nimereşte în mâinile grănicerilor din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS. În ţinutul mioritic au început operaţiunile militare şi românca va fi transportată în regiunea Sverdlovsk din Federaţia Rusă, unde îşi dă sufletul, în chinuri cristice, pe data de 8 februarie 1942. O lacrimă se rostogolise pe obraz, ultimul ei act de viaţă pe lumea aceasta. S-a înălţat la Domnul, luând cu ea veşnicul dor de libertate.
În ziua de 28 iunie 1941, fiind acuzat de „activitate de spionaj” în favoarea României, este încătuşat de către reprezentanţii Corpului 16 de Armată, unităţile căruia erau dislocate în ţinut şi se pregăteau intens de retragere peste Nistru, românul Gheorghe al lui Toader Raileanu, născut la 1911, în satul Lucoviţa-Slobozia din Ţinutul Herţei, ştiutor de carte, fierar. Drept motiv pentru întemniţarea lui şi a consătenilor Zamfir Paşcanu şi Iordache Hriţcu au servit declaraţiile unei fete de 16 ani, Lucheria a lui Alexandru Cuţac, originară din aceeaşi localitate, înhăţată de ghiaurii regimului totalitar sovietic. În timpul interogatoriilor din beciurile fioroase ale cazematelor bolşevice, tânăra, care a absolvit o clasă primară, a declarat, fiind supusă metodelor staliniste de tortură, că este agent al securităţii române din anul 1939 şi misiunea ei specială constă în „stabilirea unor contacte cu soldaţii din unităţile militare sovietice din Cernăuţi cu scopul să afle de la ei diverse secrete de stat”. În activitatea ei „subversivă, îndreptată împotriva patriei socialiste”, este ajutată de pământenii menţionaţi. Atât le-a trebuit satrapilor enkavedişti. I-au ferecat în lanţuri pe toţi, raportând şefilor de la Moscova că, datorită muncii lor asidue, în regiunea Cernăuţi din Ucraina, a fost descoperită o „largă reţea de spionaj”. În categoria „spionilor” au intrat trei ţărani, dintre care numai unul ştia să-şi scrie numele, şi o fată minoră. Ei constituiau cea mai mare primejdie pentru un corp sovietic de armată, care îşi lua tălpăşiţa. Gheorghe Raileanu n-a rezistat interogatoriilor bestiale şi moare pe data de 8 februarie 1942, în lagărul stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, unde a fost transportat de către călăii regimului bolşevic. În acelaşi lagăr blestemat s-au stins din viaţă, îndurând chinuri cristice, şi ceilalţi „spioni români”, condamnaţi de autorităţile primului stat socialist din lume la ani grei de temniţă pentru crimele, pe care nu le-au săvârşit. Martirii au urcat spre înaltul cerului, „spre locul de popas etern”, iar memoria lor rămâne scrisă pe pământul vetrei străbune.
Pe data de 11 iunie 1941, „troika operativă” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS adoptă hotărârea despre deportarea Victoriei a lui Vasile Frătăucean, născută la 1893, în satul Cupca din Bucovina, ţărancă, neştiutoare de carte. Ea este acuzată de către autorităţile sovietice de faptul că „are relaţii de rudenie cu un element care prezintă un pericol social”. Românca a închis ochii pentru totdeauna în ziua de 3 martie 1942, în regiunea Aktiubinsk a Kazahstanului. Împreună cu ea au fost duşi în stepele pustii kazahe copiii: Mircea, născut la 1920; Constanţia, născută la 1922; Radu, născut la 1926. În neagra străinătate şi-a găsit mormântul şi fiul Mircea, care a părăsit această lume plină de durere pe data de 8 februarie 1942.
În istorica zi de 1 aprilie 1941, la marea demonstraţie antisovietică a băştinaşilor din localităţile de pe Valea Siretului a participat şi Gheorghe al lui Ilie Bicer. În „Tabelul de locuitorii morţi şi identificaţi din revoluţia din 1 aprilie 1941”, alcătuit de către Pretura plăşii Storojineţ, în 1943, în lista martirilor comunei Cupca, seceraţi de gloanţele grănicerilor stalinişti la Fântâna Albă, intră Bicer Gheorghe al lui Ilie. În documentele sovietice, apare Bicer Gheorghe al lui Ilie, născut în 1918, în localitatea Cupca, fostul raion Hliboca, român, poseda studii primare, ţăran. A fost arestat de către reprezentanţii Detaşamentului de grăniceri nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS pe data de 2 aprilie 1941 „pentru trădarea patriei”. Moare în ziua de 9 februarie 1942, în lagărul comunist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse. Reabilitat de către Procuratura regiunii Cernăuţi la 11 aprilie 1990. Încă multă trudă şi răbdare trebuiesc depuse în direcţia cercetării evenimentelor sângeroase de la Lunca şi Fântâna Albă, din iarna şi primăvara anului 1941. Anticii spuneau: „Păstraţi încrederea, căci timpul scoate adevărul la lumină”.
În numărul celor 260 de bucovineni, arestaţi în ziua de 1 aprilie 1941, au intrat Gheorghe al lui Sava Zegrea şi Vasile al lui Tănase Zegrea. Ambii ţărani erau născuţi în satul Suceveni din Bucovina istorică. Gheorghe a venit pe lume în 1905, iar Vasile – în 1900. Fiind transferaţi în regiunea Sverdlovsk, vor închide ochii pentru totdeauna departe de glia străbună. Gheorghe Zegrea a murit pe data de 8 iulie 1942, Vasile Zegrea a coborât în veşnic îngheţatul pământ al Siberiei la 9 februarie 1942. Martirii arestaţi în sângeroasa zi de 1 aprilie 1941 au trecut în lumea celor drepţi cu dorul de Libertate şi Ţară în inimi. Duşi în acele ţinuturi bătute de vânturi sălbatice şi de ierni îngheţate, ei s-au transformat în brazi falnici şi temerari, în care au urcat sufletele lor, împânzind întreaga întindere siberiană.
În iarna anului 1941, căpitanul Martynov, unul dintre conducătorii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, adresează lui Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, un raport, în care semnala faptul că în ziua de „28 ianuarie 1941, locuitorii satelor Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Boian, Ostriţa, Mahala au organizat o trecere în masă a frontierei. La o depărtare de 3 kilometri de la frontieră, ei au fost descoperiţi de către detaşamentul de călăreţi al pichetului de grăniceri, în colaborare cu reprezentanţii operativi al Direcţiei Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne. În timpul efectuării acestei „operaţiuni”, au fost ucise 12 persoane, 53 – reţinute şi doar 2 oameni au avut norocul să treacă frontiera”. În numărul martirilor reţinuţi la Lunca, în dimineaţa zilei de 28 ianuarie 1941, au intrat şi ţăranii din Ostriţa Herţei: Ilie al lui Gheorghe Gorenciuc, născut la 1910, şi Nestor al lui Gheorghe Gorenciuc, născut la 1919. Ambii aveau studii primare. Pe data de 28-31 martie, acelaşi an, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev îi condamnă la câte 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. Ilie Gorenciuc se stinge din viaţă la 10 februarie 1942, iar Nestor Gorenciuc moare în ziua de 4 iunie 1947. Bucovinenii şi-au găsit mormântul în blestematul lagăr de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. Rudele lor, conform hotărârii din 7 mai 1941 a Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, vor apuca drumul Siberiei.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com