La 7 august 1758 a început domnia lui Ioan Teodor Callimachi în Moldova. Ioan Teodor Callimachi sau Călmașul (1690-1780) a fost domn în Moldova în perioada 7 august 1758 – 11 iunie 1761. A fost boier de origine moldoveană, a studiat la Lvov și a ajuns mare dragoman la Constantinopol în perioadele 1741-1751 și 1752-1758, în această calitate i-a împiedicat pe turci să intre în război pentru succesiunea tronului Austriei. Ca domn, nu s-a distins de ceilalți domni fanarioți. După ce a fost înlocuit cu fiul său Grigore Callimachi, s-a retras la Constantinopol, unde a mai trăit 19 ani. Cunoștea limbile latină, turcă, italiană, greacă și franceză.
La 7 august 1864 s-a înfiinţat primăria oraşului Bucureşti. Primul primar ales a fost Barbu Vlădoianu, general si om politic român. Barbu Vlădoianu (1812-1876) a fost un general și om politic român. A ocupat funcția de ministru al Apărării Naționale între 21 februarie 1859 și 3 mai 1859. În timpul primului său mandat ca edil al capitalei, morile de apă de pe râul Dâmbovița au fost desființate și a fost proiectat un sistem de canalizare a râului pentru a împiedica inundațiile constante până la acea dată. Barbu Vlădoianu a organizat primul corp de pietrari, în vederea pietruirii străzilor Bucureștiului. În 1865 a fost înființat, de către primar, Oficiul de stare civilă și a fost semnat contractul de cesiune pentru construirea primei linii de cale ferată de pe teritoriul României: București – Giurgiu. În cel de-al doilea mandat, Vlădoianu a dispus începerea lucrărilor de pavare cu gresie și granit a Podului Mogoșoaia (actuala Calea Victoriei). Lucrările au fost finalizate în 1872. Prima linie de tramvai tras de cai („tramcar”) a fost inaugurată în decembrie 1872 și făcea legătura între Gara Târgoviștei (actuala Gară de Nord) și bariera Moșilor. A murit în 1876 și a fost înmormântat la cimitirul Bellu din București.
În ziua de 7 august a anului 1911 a încetat din viaţă Gheorghe Cârțan, luptător pentru eliberarea românilor din Transilvania. Gheorghe Cârțan, cunoscut și sub numele de Badea Cârțan (1849-1911) a distribuit cărți românești, aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii săi Columna lui Traian și alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independență al României.
La 7 august 1941 a murit Rabindranath Tagore, numele europenizat al lui Rabindranâth Thâkur (1861-1941), scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913. Tagore a crescut într-o familie de artiști și reformatori sociali și religioși, opuși sistemului castelor și favorabili unei ameliorări a condiției femeii indiene. Tagore și-a făcut studiile la Calcutta și în Anglia, unde a studiat dreptul. În 1906, după divizarea Bengalului, aderă la mișcarea naționalistă indiană. Tagore este cunoscut atât ca poet, cât și ca filosof, însă aceste două calități sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa. S-a interesat de problemele educației și, în 1921, reorganizează Universitatea „Vishba-Bharati“ din Shantiniketan, unde însușirea culturii indiene este accesibilă atât studenților indieni, cât și celor străini. În 1951 a fost recunoscută ca Universitate internațională de stat. A început să scrie poezii încă de la vârsta de 17 ani. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuși în limba engleză. A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială. Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame și eseuri filosofico-pedagogice. Opera sa literară cea mai faimoasă este culegerea de poezii „Grădinarul“ sau „Ofranda lirică“ (1913). Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate și reflectă admirația pentru natură și pentru patria sa, India. A fost primul scriitor din Asia care a devenit laureat cu Premiului Nobel pentru Literatură (1913).
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com