La 28 noiembrie 1881 s-a născut Stefan Zweig, scriitor, jurnalist și biograf austriac. În prezent este – alături de Hermann Hesse – unul dintre cei mai citiți autori de limbă germană. Stefan Zweig (1881-1942) și-a petrecut ultimii ani de viață în exil, fiind un opozant fățiș al dictaturii naziste. Imediat ce Adolf Hitler ajunge la conducere, Stefan Zweig este nevoit să călătorească mult, având locuri temporare unde locuiește, cum ar fi New York, Londra sau Bath.
În nuvela „Jucătorul de şah”, probabil cea mai cunoscută scriere a lui Zweig, luptă umanitatea burgheză împotriva brutalității unei lumi înstrăinate. Un maestru mondial de șah, cu o gândire rece și calculată de robot, motivat exclusiv de o lăcomie ordinară, joacă împotriva unui om care fusese supus unui arest în izolare totală de către naziști. Aici este înfățișată, pe de o parte, confruntarea omului și umanității sale cu un sistem inuman (nazismul) și – pe de altă parte – suferința unei captiv privat de posibilitatea de a lua contact cu lumea exterioară.
În ciuda acestei pledoarii pentru Umanism, Stefan Zweig și-a subsumat creația și viața unui pacifism care mergea atât de departe, încât nega scriitorului orice rol politic. Astfel, pe fundalul celui de-al Doilea Război Mondial , Zweig s-a distanțat de poziția altor exilați precum Heinrich Mann, Ernst Weiss, precum și a organizației literare PEN-Club. În 1952, cu ocazia comemorării a zece ani de la moartea lui Zweig, Thomas Mann a scris despre pacifismul acestuia: „Erau timpuri când pacifismul său necondiționat mă chinuia. Părea dispus a accepta domnia răului, dacă prin aceasta s-ar fi evitat războiul, pe care îl ura dincolo de orice. Dilema este de nerezolvat. Dar de când am aflat, cum nici un război bun nu scoate la iveală decât rele, gândesc diferit despre atitudinea lui de atunci, sau cel puțin, încerc să gândesc altfel”.
Însă pe cât de tare ținea la o separație a spiritului și a politicii, tot pe atât de tare Stefan Zweig își dorea o Europă unită, în tradiția unor gânditori precum Henri Barbusse, Romain Rolland și Émile Verhaeren.
La 28 noiembrie 1948 s-a născut renumita soprană de origine română Mariana Nicolesco. A început să studieze muzica de la şase ani, după ce mama sa a înscris-o la clasa de vioară a Scolii de Muzică din Braşov. După terminarea liceului s-a înscris la Conservatorul din Cluj, la clasa profesorului Mircea Breazu ca mezzosoprană, după care a câştigat o bursă la Conservatorul Santa Cecilia din Roma, unde a avut-o ca îndrumător pe Jolanda Magnoni. După ce a câştigat cel mai important concurs de canto din lume, organizat la Milano, a decis să nu se mai întoarcă în ţară şi să îşi continue activitatea în străinătate, astfel încât autorităţile române au condamnat-o, în lipsă, la cinci ani de închisoare. Mariana Nicolescu a debutat la Teatrul Scala din Milano, după care a concertat pe marile scene ale lumii. În 1989 Mariana Nicolesco a decis să revină în România, iar doi ani mai târziu a susţinut primul ei concert în ţara natală. Soprana este membra de onoare a Academiei Romane, iar mai multe universităţi I-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Celebra artista a fost distinsă pentru activitatea sa cu medalia UNESCO.
La 28 noiembrie 1989 a plecat din această lume părintele ieromonah Arsenie Boca, teolog şi pictor ortodox român. Protosinghelul Arsenie Boca (Zian) a intrat în 1939 în viaţa monahală. Din 1945 intră în vizorul Securităţii, fiind arestat prima oară în 1948, acuzat că i-a ajutat pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. În 1952 a fost dus un an la Canal, iar în 1959 i se stabileşte domiciliu forţat la Bucureşti şi din 1969 la aşezământul mănăstiresc de la Sinaia, unde şi moare.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com