În ultimii ani, fostul primar al satului Cernauca, Gheorghe Botă, este preocupat de cuvântul artistic. După cum remarcă tânărul scriitor Anatolie Viere, Gheorghe Botă a intrat în spaţiul literaturii din Bucovina ca „un meteor”. Felcer de profesie, el s-a dovedit a fi pasionat de istoria meleagului natal, de întâmplări și destine – cu locuri și oameni concreți. Așa au apărut primele istorioare, difuzate prin rețelele de socializare. Apoi autorul le-a adunat în primul volum. Au urmat al doilea, al treilea și așa până la al șaselea volum. În momentul de față în lucru este a șaptea carte a „Destinelor” („din foc, pământ și iubire” – după cum le consideră Gheorghe Botă). Iar recent a văzut lumina tiparului o culegere a celor mai interesante nuvele ale „scriitorului popular de pe Facebook”, intitulată „Întâmplări și destine de poveste din Bucovina”. Este cea mai așteptată și mai dorită carte de Gheorghe Botă, fiindcă ea a apărut în limba română, în limba maternă a autorului.
–M-am născut la Hlinița, cot al Boianului, unde am urmat școala românească. Am învățat la medicină și am lucrat mulți ani ca felcer și primar în localitatea cu populație ucraineană Cernauca. Din comunicările zilnice cu oamenii m-am deprins cu limba ucraineană și în această limbă îmi vine mai ușor să mă exprim, să-mi aștern relatările pe hârtie, deși gândesc și simt românește. Pur și simplu, pentru o descriere artistică în limba română nu-mi ajunge bagajul necesar de cuvinte, spune cu un oarecare regret domnul Gheorghe Botă.
–Reiese că Dumneavoastră din localitatea Boian, intrată în istorie ca „moșia lui Ion Neculce”, v-ați găsit destinul pe fosta moșie de la Cernauca a Hurmuzăcheștilor.
– Istoria m-a și îndemnat să scriu. Evenimentele istorice persistă în majoritatea destinelor descrise de mine. Locuitorilor de astăzi ai Cernaucăi le-a fost interesant să afle că aici a poposit marele compozitor și pianist maghiar Franz Liszt, că satul a fost moșia ilustrei familii de boieri moldoveni Hurmuzachi. La fel și locuitorii Toporăuților au aflat despre voievodul mucenic, Miron Barnovschi, care înainte de a urca pe tronul Moldovei a trăit în acest sat, considerat și ctitorul bisericii de acolo. Biserica lui Barnovschi de la Toporăuți are zid de apărare și un tunel secret. Tânărul Miron Barnovschi a învățat-o pe fata spălătoresei, care era foarte frumoasă și turcii voiau s-o ducă în haremul sultanului, cum să se folosească de acest tunel ca să scape de ei. Prinsă de turci, Antimia, așa o chema pe fată, a cerut pentru ultima dată să se închine la ușa bisericii. Ianicerii i-au eliberat mâinile, ea și-a făcut semnul crucii și s-a închinat de trei ori la ușa bisericii, apoi, spre surprinderea tuturor, s-a aruncat în fântâna de alături, așa cum a învățat-o Miron. Toți credeau că ea și-a pus capăt zilelor. Mama ei i-a cerut stăpânei, mamei lui Miron, să scoată trupul fetei din fântână și să-l înmormânteze creștinește. Elizaveta n-a reacționat la lacrimile spălătoresei, dar i-a scris scrisoare lui Miron. Iată fragmentul din povestire: „Cum numai a aflat din scrisoarea mamei sale despre sinuciderea iubitei, Miron a venit la Toporăuți. Era convins că fata n-a murit, știa că apa e scăzută în fântână și că de acolo există o ieșire secretă spre biserica-fortăreață. Iar mai departe – în pădurea ce fremăta în acele timpuri nu departe de sfântul lăcaș. Fata și-a dat seama că nu pentru pierzania ei a îndemnat-o Miron să se arunce în fântână. Căzând în apă, a găsit ieșirea secretă, astupată cu piatră, care ducea spre biserică. Era întuneric beznă, Antimia se ținea de pereți prin crăpături străbătea câte un fir de lumină. Erau razele de la lumânările aprinse în biserică. Fata nu avea putere să dea într-o parte lespedea de piatră, ca să intre în sfântul lăcaș. Era și periculos, se temea să nu nimerească din nou în mâinile turcilor. Și-a urmat prin întunericul beznă de acolo drumul mai departe. Peste vreo sută de metri a ajuns la capătul tunelului. Dar mai avea până la lumină. Ieșirea era astupată cu lut, trunchiuri și crengi uscate. Cu mâinile sângerânde a desfundat ieșirea și s-a pomenit la marginea pădurii. Antimia cunoștea bine locurile. Miron n-a căutat-o mult, a găsit-o repede în pădure, la marginea satului Vlădeni. Ajutată de bunii creștini, tânăra n-a murit de foame…”.
–E o relatare captivantă.
–La fel îmi spun și mulți cititori. În „Istoria vămii din Bucovina” am dat de o comunicare despre prădarea băncii de la Noua Suliță. Am transformat-o într-un subiect cu elemente de aventură. Am scris și despre soarta familiilor de români strămutate în perioada interbelică în localitățile cu populație ucraineană Toporăuți și Iurcăuți. La o lansare a cărților mele la Sadagura, s-a apropiat de mine o doamnă de vârstă înaintată care mi-a încredințat un caiet, în care și-a descris viața. Mi-a spus că pot să mă folosesc de el, dacă găsesc acolo ceva interesant. Astfel au apărut trei povestioare.
–Istoriile pe care le scrieți au o geografie concretă – localitățile din jurul Cernăuțiului…
–Și nu numai. În fostul raion Chițmani este un sat – Stăneștii de Jos. La începutul secolului al XX-lea mai mulți țărani de acolo au plecat la câștig peste ocean. A plecat și protagonistul povestirii mele „Necredinciosul”. După un timp oarecare el a revenit la baștină, fiindcă tatăl său a împărțit pământ copiilor și, neavând parte de un astfel de noroc, a declarat la fierbințeală că nu există Dumnezeu. Mama sa, însă, i-a dăruit o cruce cu un lănțișor de argint și l-a povățuit s-o poarte la gât. O tânără, ursita sa din America, l-a chemat de urgență încolo. El a ajuns cu greu în Anglia, de unde cu vaporul trebuia să plece peste ocean. Vaporul la care avea bilet n-a ieșit în largul mării și pasagerilor li s-a recomandat alt vas. Când urca pe vapor, a fost oprit și întors din motivul că nu mai erau locuri libere. Disperat, el a rupt lănțișorul cu cruce de la gât și l-a aruncat în mare. Peste câteva zile s-a convins că Dumnezeu totuși există. Vaporul pe care urma să urce se numea „Titanic”. Omul singur își croiește destinul, iar Dumnezeu îl ajută.
–Printre primii care au făcut publicitate cărților Dumneavoastră a fost ziarista și scriitoarea Maria Toacă, și ea originară de pe „moșia lui Ion Neculce”. Mai mult decât atât, doamna Maria a făcut selecția și a tradus în română o serie de povestiri, incluse între copertele cărții „Întâmplări și destine de poveste din Bucovina”. Argumentul ei este următorul: „Fiind de același neam cu autorul și având rădăcini comune la Boian, nu pot trece cu vederea faptul că el scrie nu în limba mamei, ci în ucraineană, limba comunității în care a trăit și a condus-o ca primar. Mi se pare că e bine să avem asemenea români printre noi, dacă aceștia își poartă cu demnitate numele și nu-și trădează obârșia. Iar Gheorghe Botă nu ascunde că e român, ba chiar povestește cu umor despre copilărie, despre tatăl său vestit la Boian ca poet popular. Poate tocmai îngemănarea aceasta de tradiții și spiritualitate i-a dăruit scânteia de talent, l-a făcut atât de popular chiar de la prima sa carte”.
–Această carte este consacrată jubileului de 500 de ani al satului Boian, marcat recent. Îi sunt foarte recunoscător doamnei Maria pentru măiestria ei de traducătoare. Am citit cu o bucurie deosebită aceste traduceri în limba mea maternă. Ea a folosit foarte reușit graiul viu de la Boian. Îmi pare foarte bine că în carte a fost inclusă și povestirea „Sofiica, copila cu două vieți” – o relatare zguduitoare despre o tradiție care exista în Boianul nostru. Dacă copilul se năștea bolnav și nu avea scăpare, el era „vândut” altor părinți. Aceștia îi schimbau numele. Și se întâmpla minunea – copilul supraviețuia fără să știe cine îi sunt părinții biologici. Este istoria Sofiicăi, copila cu două vieți. Visez ca și cărțile mele să aibă două vieți, adică să fie traduse și în limba mea maternă, în română.
Acelaşi Anatolie Viere, în postfaţa unuia din volumele „Destinelor” de Gheorghe Botă constată că „toate subiectele acestor nuvele… păşesc pe cărăruile destinelor omeneşti. Gheorghe Botă, în loc de detector de metale foloseşte pixul şi datele de arhivă, dar descoperă mai multe pietre scumpe din trecut, decât un arheolog”.
Lansarea cărții lui Gheorghe Botă „Întâmplări și destine de poveste din Bucovina” va avea loc la Liceul din centrul Boianului în a treia zi de Paști din Săptămâna Luminoasă. E ceva simbolic în aceasta, or, cuvântul artistic e menit să lumineze sufletele oamenilor, să-l înnobileze.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com