Masacrul din Poiana Varniţei (Fântâna Albă), din ziua de 1 aprilie 1941

9 06 A 2

 „Numai din adevăr naşte adevărata iubire de neam şi ţară”

 (Academicianul Dimitrie Onciul)

„La Fântâna Albă plânge glia noastră”

Nu toţi participanţii la „Răscoala din 1 aprilie 1941” au ajuns până în Poiana Varniţei. În raportul adresat lui Stalin de către Nichita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, se menţiona: „În jurul orei 19 a zilei de 1 aprilie o mulţime de 500-600 de oameni au încercat în raionul Hliboca să treacă în România”. Nu cred că conducătorul Ucrainei Sovietice ar fi îndrăznit să-i trimită dictatorului din Kremlin informaţii false. Drept argument în această privinţă serveşte şi cartea regretatului Vasile Ilica „Fântâna Albă – o mărturie de sânge”, apărută în 1999, în Oradea, la Editura Imprimeriei de Vest. În materialul „Post – scriptum”, inclus în menţionata lucrare, unul dintre principalii cercetăroti ai masacrului de la Fântâna Albă, scrie: „Înainte de a încheia consideraţiile din acest post-scriptum, m-aş opri asupra unei enigme ce la terminarea investigaţiilor mele, legate de tragicele întâmplări ce au avut loc la Fântâna Albă, a rămas tot în acel stadiu de enigmă. În concret doresc să mă refer la concluziile din dosarul penal nr. 12969/1941 în care între cei 22 de inculpaţi figurează pe primul Grijincu Vasile al lui Ioan din Pătrăuţii de Sus căruia i se hotărăşte pedeapsa cea mai grea, adică condamnarea la moarte. Din cercetările preliminare făcute de către organele grănicereşti rezultă că acest om a fost foarte puţin implicat în ceea ce s-a întâmplat la 1 aprilie 1941, în sensul că el nu s-a afirmat cu nimica în organizarea acţiunii respective şi că nici nu a mai mers spre Fântâna Albă; desprinzându-se de coloana demonstaţilor la Suceveni, de unde împreună cu vărul său Grijincu Ilie au luat-o spre casă.

Pe drumul de întoarcere au fost opriţi de o patrulă de grăniceri călări care văzându-i îmbrăcaţi în haine naţionale ţărăneşti, înainte de orice întrebare i-au culcat la pământ şi i-au aplicat o bătaie straşnică cu harapnicele ce le aveau în dotare.

Din acest comportament excesiv de abuziv suntem îndreptăţiţi să facem constatarea că organele însărcinate cu ordinea şi paza în teritoriu erau instruite în mod special într-un spirit de ură şi dispreţ faţă de locuitorii autohtoni şi în special cei români pe care îi calificau cu epitetele de  „bandiţi” şi „duşmani periculoşi ai poporului sovietic”.

Abia după ce le-au aplicat o serie de lovituri cu harapnicele urmate de izbituri cu cizmele în diferite părţi ale corpului, cei doi au fost ridicaţi în picioare şi întrebaţi cine sunt, unde se duc, de unde vin, dacă au acte asupra lor.

La percheziţia corporală asupra lui Grijincu Vasile s-a găsit acea cerere de plecare în România, motiv pentru care a fost arestat şi condus pentru cercetări la Comandamentul grănicerilor ce se găsea în Hliboca. Grijincu Ilie asupra căruia nu s-a găsit nimica compromiţător, a fost lăsat să-şi continue drumul spre casă”.

Reiese că în numărul celor 260 de martiri, arestaţi de către autorităţile staliniste în ziua de 1 aprilie 1941 şi întemniţaţi în beciurile Secţiei Raionale Hliboca a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, au intrat şi băştinaşi din ţinut, reţinuţi de iscoadele sovietice în timpul raziilor represive, efectuate în localităţile bucovinene. Totodată, apare şi versiunea că la „Răscoala din 1 aprilie 1941” au participat şi locuitori din ţinutul mioritic, care nu aveau cereri de plecare în Patria istorică. Această grandioasă manifestare antisovietică a spulberat pentru totdeauna mitul despre „viaţa nouă, fericită”, instaurată pe meleagurile voievodale de „eliberatorii” de la Răsărit. N-au avut dreptate acei, care scriau referitor la ziua de 28 iunie: „Eşti visul spre mai bine/ al părinţilor noştri/ şi eşti/ început de legendă,/ de cântec,/ de viaţă trăită,/ frumos,/ ca-n poveşti”.  În acea zi memorabilă, trecută în eternitate, de început de Prier, băştinaşii plaiurilor străbune au demonstrat că Libertatea a trăit şi va trăi întotdeauna, ca un foc aprins, în suflete lor, pline de dragoste şi stimă pentru fiecare om.

În 1991 a fost constituită Societatea „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi – victime ale persecuţiilor staliniste. Jurnalistul Vasile Carlaşciuc menţionează: „Faptele acesteia sunt bine cunoscute. În satele din regiune au fost ridicate monumente sau cruci în cinstea jertfelor nevinovate ale represaliilor, astfel aducându-le măcar numele acasă, incrustate pe placă de granit, în fiecare an sunt organizate manifestări de doliu la Fântâna Albă”. Într-adevăr, timp de două decenii (1991-2010), Societatea „Golgota”, împreună cu celelalte societăţi româneşti din ţinut, susţinută de către Societatea ucraineană a foştilor deţinuţi politici şi de către societăţile culturale ale celorlalte naţionalităţi, existente în regiunea Cernăuţi, cu ajutorul Administraţiei Regionale de Stat şi Administraţiei Raionale Hliboca, cu sprijinul Consulatului General al României la Cernăuţi, a organizat acţiuni de comemorare a martirilor căzuţi în Poiana Varniţei, în acea zi sângerândă de marţi, din a 5-ea săptămână a Postului Mare. La aceste acţiuni de doliu au participat, în fiecare an, reprezentanţi ai tuturor etniilor din ţinutul mioritic. Se rosteau cuvinte pline de durere în mai multe limbi şi fiecare participant aprindea câte o lumânare pentru odihna veşnică a martirilor, care dorm la poalele codrului secular, fiindcă „românii din mai multe sate din Valea Siretului, paşnici din fire, pornind cu icoanele împotriva focului de mitralieră, tras de grănicerii sovietici, au repetat, într-un fel, soarta ciobanului din nemuritoarea baladă populară „Mioriţa”.

În 2011, Societatea „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi – victime ale persecuţiilor staliniste a fost divizată în două societăţi. A apărut Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina şi Societatea „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi. S-au ivit doi preşedinţi, care, din păcate, nu puteau găsi limbă comună între ei. De organizarea acţiunilor de doliu de la Fântâna Albă au început să se ocupe alte formaţiuni obşteşti din regiune. La ce s-a ajuns, ştie o lume întreagă.

În fiecare an când începe luna liliacului şi în pitoreasca Vale a Siretului înfloresc ghioceii, încălziţi de lumina blândă a soarelui de primăvară, la Varniţa se adună Neamul ca să-şi comemoreze martirii. În acea zi, la Stupca, plânge vioara lui Ciprian, spărgând cupola Universului. Ea plânge, fiindcă plânge glia noastră străbună, timp de cinci decenii de „eliberatori” chinuită. Ea plânge, fiindcă plâng codrii seculari ai Bucovinei, sfârtecaţi de securea durerii. Ea plânge, fiindcă plâng inimile mamelor după feciorii care nu s-au întors acasă, coborând în lacrima destinului. Ea plânge, fiindcă nu poate să tacă. „În morminte sfinte, seceraţi de gloanţe,/ Dorm Martirii Ţării şi ai Neamului”.

Petru GRIOR

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

 

Добавить комментарий