În ziua de 29 noiembrie a anului 1474, Ştefan cel Mare scrie Papei Sixt al IV-lea, făcând un apel la unitatea creștinilor împotriva turcilor. Ştefan al III-lea (1438-1439 – 1504), supranumit Ştefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 şi 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române. Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Ţara Românească şi Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei şi Regatul Ungariei, să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la papa de la Roma, Veneţia, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
La 29 noiembrie 1840 are loc debutul lui Vasile Alecsandri în teatru cu piesa „Farmazonul din Hârlău”, pusă în scenă de Costache Caragiale. Junele Vasile Alecsandri se întoarce la sfârșitul anilor 30 ai secolului al XIX-lea din Franța înaripat de idei moderne, dar și cu adânci impresii adunate din sălile de teatru frecventate cu tenacitate la Paris. Găsește în țară o stare jalnică a teatrului. Puținele trupe oferă publicului din Iași reprezentații căznite cu un nivel artistic extrem de precar. Își dau concursul câteva trupe străine în săli improprii, iar repertoriul este total rupt de realitatea românească. Vodeviluri franțuzești, piese bulevar-diere și operete italienești, doar asta putea să vadă publicul ieșean. Cea mai mare problemă era însă limba română. Majoritatea publicului priveau cu scepticism chiar și ideea de spectacol în limba română. Se susținea că limba română nu este potrivită pentru un act teatral. Alecsandri își propune ca scop să spulbere aceste idei retrograde și pentru asta, alături de M. Kogălniceanu și C. Negruzzi purced la înființarea Teatrului Național. Dintr-un entuziasm fără seamăn Alecsandri scrie „Farmazonul din Hârlău” care, cu toate imperfecțiunile sale, este o piesa originală, bine închegată și poate fi considerată piesa cu care s-a născut Teatrul Național în România. Piesa scrisă într-un stil simplu și conform atât cu gradul de educație a publicului, cât și cu talentele începătoare a noilor amatori de teatru autorului, este jucată pe scena Teatrului Național, fiind la cortina finală ovaționată îndelung de către spectatori. Spectatorii au simțit că se află în pragul unui eveniment important. Evenimentul este într-adevăr uriaș. În seara aceea a răsunat pe scenă graiul românesc și puțini, probabil, au fost cei cărora nu le-a plăcut. Prin această reprezentație s-a săvârșit un pas determinant pentru viitorul artei teatrale românești. Limba română câștigă o bătălie grea pe propriul său teritoriu.
La 29 noiembrie 1852, la Palermo, în vârstă de numai 33 de ani, a încetat din viaţă Nicolae Bălcescu, întemeietor al istoriografiei moderne, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai mişcării paşoptiste. Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819, fiind al patrulea din cei 5 copii ai Zincăi Bălcescu. Prima educaţie a primit-o în cadrul familiei, de la un arhimandrit grec, urmând apoi Colegiul „Sfântul Sava”, dând dovadă de cunoştinţe vaste în mai multe domenii: matematică, trigonometrie, istorie, limbi străine.
În 1838 Nicolae Bălcescu se înrolează în armată. Primind gradul de iuncăr, el este repartizat în escadronul de cavalerie. În 1840 se implică în mişcarea revoluţionară, condusă de Dimitrie Filipescu. Este prins, arestat şi condamnat pentru „tulburarea liniştii obştii”. În închisoarea de la Mărgineni, din cauza condiţiilor mizere se îmbolnăveşte de tuberculoză, boală din care i se va trage sfârşitul. Ieşit din închisoare, Nicolae Bălcescu, împreună cu Ion Ghica, Christian Tell şi Cezar Boliac, pune bazele societăţii secrete de tip francmasonic „Frăţia”, societate care a jucat principalul rol în organizarea revoluţiei paşoptiste. „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul, viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor”, avea să spună Nicolae Bălcescu, coredactor al publicaţiei „Magazin istoric pentru Dacia”.
Nicolae Bălcescu a avut un rol fruntaş în declanşarea revoluţiei în Muntenia, desfăşurarea şi constituirea programului său. A insistat pentru introducerea şi punerea în practică a punctului 13 (împroprietărirea ţăranilor) al Proclamaţiei de la Islaz. În timpul revoluţiei a deţinut în primă fază postul de ministru de externe, apoi a fost numit unul din cei patru secretari ai guvernului provizoriu. Pe parcursul scurtei perioade a guvernului revoluţionar a desfăşurat o intensă activitate publicistică, s-a ocupat de problema comisarilor de propagandă, a întreprins o vizită diplomatică la Constantinopol pentru recunoaşterea revoluţiei. A avut principalul rol în negocierile româno-maghiare dintre Avram Iancu şi Lajos Kossuth, reuşind să aducă cele două tabere la un compromis.
Intervenţia trupelor otomane a pus capăt revoluţiei, Nicolae Bălcescu fiind nevoit să ia calea exilului pentru totdeauna. S-a stabilit lângă Paris, unde a lucrat intens la opera sa „Românii supt Mihai Voevod-Viteazul”, care aşa a şi rămas neterminată. Atât la Paris, cât şi la Londra Nicolae Bălcescu a încercat să obţină sprijinul marilor puteri în favoarea Principatelor Române. A participat la acţiunile secrete pentru crearea unui front comun revoluţionar al popoarelor asuprite.
Fiind grav bolnav, Nicolae Bălcescu a încercat să revină în ţară în 1852. A sosit cu vaporul la Nicopole, unde nu i s-a permis accesul pe teritoriul ţării. Şi-a revăzut familia după care s-a îndreptat spre sudul Italiei pentru căutarea unei clime mai blânde. La 29 noiembrie 1852, la o lună după sosirea la Palermo, Nicolae Bălcescu s-a stins din viaţă într-o cameră a hotelului Alla Trinacri. Corpul său neînsufleţit a fost mumificat la mânăstirea Capucinilor. Mumia lui se poate vedea și astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu mențiunea „Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei”.
Nicolae Bălcescu se înscrie în galeria marilor personalităţi ale naţiunii române, fiind un vizionar printre fruntaşii generaţiei, care a condus la constituirea României moderne la 1859 şi mai târziu la proclamarea Statului Naţional Unitar Român în 1918.
La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a hotărât împărţirea Palestinei în două state, israelian şi arab. Oraşul Ierusalim a fost proclamat oraş liber, sub administraţia ONU.
La 29 noiembrie 1951, în localitatea Rivnea de lângă Vijniţa, regiunea Cernăuţi, s-a născut Nazarii Iaremciuk, considerat un mesager important al cântecului ucrainean. Nazarii Iaremciuk a fost solist al Ansamblului legendar „Smericika”, care s-a desfiinţat după moartea prematură a cântăreţului (1995). Nazarii Iaremciuk, împreună cu Ansamblul „Smericika” a evoluat în întreaga Uniune Sovietică, precum şi în faţa lichidatorilor consecinţelor avariei de la Cernobyl din 1986. De acolo i se trage boala incurabilă. Nazarii Iaremciuk a concertat şi în România, iar în localitatea Negostina, judeţul Suceava, pa faţada Căminului cultural este instaurată placa comemorativă „Nazarii Iaremciuk”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com