La 7 august 1858, la Conferința de la Paris au fost puse bazele unirii Principatelor Dunărene. Unirea țărilor dunărene — Moldova (ținuturile istorice moldovenești ale Țării Moldovei din dreapta Prutului) cu Valahia, la 1859-1862, n-a fost un fenomen local, care putea fi trecut cu vederea de statele europene. Orice eveniment de acest gen pe continentul european atingea, în direct ori indirect, interesele geopolitice ale imperiilor mari care, de regulă, aveau întinse zone de influență în afara granițelor lor statale.
Este vorba de Conferința pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei și Valahiei din 7 (19) august 1858, realizând hotărârile Congresului de la Paris din 1856. Convenția de la Paris, a adoptat unul dintre cele mai importante acte internaţionale din secolul al XIX-lea referitoare la Principatele Române, cărora le-a modificat statutul juridic, consacrând recunoaşterea oficială şi formală a „problemei româneşti” ca „problemă europeană”.
Revoluția de la 1848 din Principatele Române nu a dus la transpunerea în viața politică și de stat a ideilor și principiilor constituționale stipulate în programele lor, datorită unor împrejurări interne și externe nefavorabile. De aceea Țările Române au fost nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene, concretizate sub forma Convenției de la Paris din 1858.
Prin Convenţia de la Paris din 1858, urma ca aceste două ţări să poarte numele Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu domn pământean, desemnat pe viaţă (şi nu străin, aşa cum se ceruse), guvern şi adunare legiuitoare proprie. Era înfiinţată Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun, precum şi Curtea de Casaţie comune pentru ambele Principate, avându-şi sediul la Focşani. Armata urma să aibă un şef unic. Erau desfiinţate privilegiile şi rangurile boiereşti şi erau reglementate prin lege relaţiile dintre proprietari şi ţărani. Se instituia responsabilitatea ministerială. Se stabilea, totodată, modalitatea alegerii membrilor Adunării Elective pe baza unui cens foarte ridicat.
La Paris s-a hotărât ca fiecare dintre cele două armate să aibă câte un drapel, purtând ca semn al unităţii o banderolă albastră. Cele două armate erau puse sub comanda unui singur şef, numit alternativ de cei doi domnitori. Fiecare ţară urma să aibă domnul ei, ales dintre cetăţeni care să îndeplinească anumite condiţii: vârsta minimum 35 de ani; venit anual de minimum 3.000 de ducaţi sau galbeni; să fi ocupat funcţii publice timp de zece ani sau să fi făcut parte din Adunare. Alegătorii trebuiau să aibă 25 de ani împliniţi, iar aleşii 30 de ani şi un venit minimum anual de 400 de galbeni. Pe lângă deputaţii aleşi, adunările mai cuprindeau, în fiecare principat, şi deputaţi de drept, anume pe mitropolit şi pe episcopii cu eparhie.
Principatele Române rămâneau mai departe sub suzeranitatea Porţii Otomane şi sub garanţia colectivă a marilor puteri europene. Deşi a facilitat doar unirea parţială a celor două Principate, Convenţia de la Paris din 1858 a constituit un pas înainte, afirmând o recunoaştere internaţională a originii comune a muntenilor şi moldovenilor, a necesităţii unirii lor.
Convenţia de la Paris din 1858 a devenit legea fundamentală a Principatelor. Ea a rămas în vigoare până în anul 1864.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com