“TEMEIUL MINUNILOR ÎN ADEVĂR SE ARATĂ”

Sonete noi din volumul “Umbra lacrimii”

Făcându-şi din creaţie crucea ce îi este dat s-o poarte, tematica filosofică-religioasă îl mistuie pe poetul Mircea LUTIC mai mult decât o obsesie, tinzând să devină forţă lăuntrică predominantă, evidenţiată prin concretizările imaginarului haric, dar şi prin pulsiuni interioare de un tulburător rafinament. E de la sine înţeles că această dominantă, ce-i stăpâneşte cugetul şi simţirile de mai mulţi ani, nu-i permite să inventeze nimic nou, tematica sacrală doar fiind îmbogăţită de stilul, simţirile, înţelegerea, imaginaţia poetică. Dar mai ales virtuţile limbajului, sonurile din cuvinte, ritmurile şi tensiunile de forţă lingvistică atribuie poemelor sale puteri magice, incantatorii. Acolo unde sursa de inspiraţie este Dumnezeirea, temele nu se pot inventa, ci doar redimensiona, ceea ce îi reuşeşte cu atâta fineţe şi bun simţ lui Mircea Lutic. Or, relevând sacrul, e foarte ispititoare tentaţia alunecării spre profanare şi spre sacralizarea profanului prin cântarea derizoriului, miniaturalului. Poetul nu se lasă însă ademenit de această capcană, tensiunea lirică a poemelor fiind rezultatul propriilor căutări şi frământări ale sinelui nesăţios de pătrunderea în esenţe…
Zbaterea conştiinţei individuale, care clamează nevoia de Dumnezeu, regăsirea de sine “în făptuirile tainei depline”, îl pun şi pe cititor în faţa unor interogaţii dramatice, adresate divinităţii. În pofida aparenţei cam sofisticate a versurilor, nu-i chiar atât de complicat să ajungem la descifrarea ce scoate la iveală sensul profund al mesajului poemelor, în care vom găsi răspunsuri la cele mai răvăşitoare întrebări…
Maria TOACĂ

NEAMURGITĂ ZARE
Credinţa viază întru dragoste, împărăteşte,
Plinindu-se desăvârşit în adevăr şi bine,
În noema zidirii integral se sălăşluieşte
Prin miracolul fenomenologiei creştine.

Primim graţia de-a vedea ceea ce nu se vede
Din potirul de lucori dumnezeice, increate,
Cu-n temei ce din harice  mărturii purcede –
Nestemate-ntru vreri de vreri, în cugete preînşirate.

Voia Trinităţii, dând vlăstăriri în istorie,
Din străstrămoşi făpturile ni le împlină în rod,
Pârguit într-o zodie divinatorie.

Crezul ne e probă în sine de sine, ctitoritoare,
De viaţă perpetuă, apururi necunten izvod
Şi cronospaţiului neamurgitoare zare…

COMOARA DIN ŢARINĂ
Nedesăvârşiţi în germene,
purtând păcatul sădit în fiinţă,
Participăm la liturghia lumii
cu ce avem mai de seamă,
Căutând să edulcorăm omeneşte
ontologica dramă
Şi să ne reabilităm în incinta
istoriei prin credinţă.

Ţinem legământul întru Hristos
până în cel de al şaptelea neam,
Nutrind nădejdea că moartea
calea spre înnemurirea din veac
Şi-n tărâmul de-aur
al Ierusalimului paradisiac
Ne vrem ocrotiţi cu învăluiri
duioase la sânul lui Avraam.

Împărăţia Domnului e-o comoară
în ţarină tăinuită.
Ni-s călăuze spre ea doar
inima de adevăr iubitoare
Şi gnoza prin graţie, ce pătrunde
ca lazerul în nevede…
O caută din prouriş de prour
seminţenia adamită,
Ce de la închegarea cronospaţială
genetic purcede
Cu părtăşie la făptuirile
întru divin lucrătoare.

SILIŞTE DE ÎNTEMEINICIRE
Zăbovim la o intrare,
pe tot momentul deschisă
Către un dincolo de-ntuneric
şi de lumină –
Vatră întru viaţă, de profeţii
Scripturii promisă,
Peste evi dăinuind,
îndeapururea prourină.

E siliştea de întemeinicire în nevedere,
Topul fără top, ce ni-l şopteşte
în urechi credinţa…
Acolo, în Tebaida rodnicitoarelor sfere,
Afla-va-ne lăcaş de pace deplină fiinţa.

Cu-mpărtăşire din cupa
mirurilor sempiterne,
Prin lumea formelor înlogoditoare cu zorii,
Opalini, cu suflet din suflet
curat precum îngerii,
Vom frământa
plămada-ndumnezeitei istorii,
Strămutaţi din valea de vremelnicie
a plângerii
În crăiia daurită a dragostei confraterne.

URCUŞ PE FĂGAŞUL LUMINII
Adevărul şi binele sunt protopărinţii
Graţiei din veac, ce se împlineşte plenar
În preajma altarului de minuni, unde sfinţii
Sălăşluiesc întru evlavie, solitar.

Sinteza lor marchează integritatea firii
Şi te-nalţă, muritor, în cinstea visată
De semănător
cu sârg înmiit al iubirii
Şi stăpân pe blaga
prin iubire-adunată…

În virtualităţi
numai cu sine te-ntreci,
La fel – în citirea
tainei fără confinii
A adevărului celest,
cu respir infinit,
Şi-n înrudirea
prin fapte cu cele din veci.

Frumosul e urcuş
pe făgaşul luminii
Către cel mai ferice
şi mai înstelat zenit.

SINGURĂ CREDINŢA…
Când nesăbuitu-ţi cuget
să afle-nsetează
Ce-i viaţa, ce-i moartea, adesea fără vre-un sens,
Destul e să ştii:
această-ntrebare viază
Nu prin răspuns, ci prin
înveteratu-i nonsens.

O speculaţie manifest apriorică,
Ce-n logica existenţei nu se susţine.
Valabilă-i doar ca exprimare retorică
Şi-absurdul ei se adevereşte-ntru sine…

“A fi sau a nu fi?”… Hamletiana-ntrebare
Ne cearcă-n adâncuri pe fiecare.
Şi singură credinţa ne călăuzeşte,
Dându-ne, în îndoieli fără şir, dezlegare
Prin adevărul ce Pronia îl rosteşte:
“Răspunsul în sacralitate se citeşte”.

ÎMPRIMENIT METAFORIC
Temeiul minunilor în adevăr se arată,
Preeminenţa faptelor desăvârşeşte credinţa.
În bine îşi împlină rodirea de aur credinţa
Şi, plenitudinar, dă-n floare bucuria curată.

Frumosul e-un poem ctitorit în necuvinte,
Reverberând întru înzămislitoare lumine –
Epifanie ce-şi ţese sinele întru de sine
Din necunoscător de moarte,
increat sorginte.

Devii părtaş la din veac neamurgita uimire,
Relevezi a logosului desăvârşită putere
Şi înzăreşti nevăzutul ce emană vedere,
Când îţi scalzi lamura sufletului
în focul taboric…
Doar atunci, ca un mire
împrimenit metaforic,
Te fericeşti sub cununile de sacră nuntire.

ÎN CARTEA FAPTEI
Stema de-argint a sinelui în lume
Înleruieşte-un pururi lind-colind
Cu al făgadei rost, din om rodind
Către-ale firii infinite mume.

Împlinitorii râvnei în idee
Se-aleg în cer cu răsplătiri de har,
Ce într-o auroră dumnezeie
Dau în revărs din Veşnicul Altar.

În cartea faptei ţi-e înscris destinul
Trăit cu picătură sau cu plinul.
A face şi a fi sunt în esenţă
Rude-n durată şi evanescenţă,
Iar viaţa de aici deschide vad
Spre paradisul veşnic sau spre iad.

ULTIMUL ORACOL
Ofrandă extinsă peste-nţelegerea firii,
Filosofic sumată într-un top etereu:
Dacă în conştiinţă creşte pomul iubirii,
Sub bolta-i făptura vorbeşte
cu Dumnezeu.
O sfătuire de suflet e evocată
Din ceas de prour – în adevăr,
dreptate frumos,
De harul profeţilor din veac augurată
Şi dată lumii prin epifánia în Hristos.

Valvârtej tragic – se trece veacul
Prin spaţiul profan, vegheat de soarte.
În scrâşnet pierzalnic se rotesc planeţii
Şi cugetul divin – ultim oracol –
Îşi scrie sentinţa în numele vieţii
Cu rune-enigme din Carte, din Carte…

SACRĂ SOMNAMBULIE
Răzimat de-o metaforă ca de-un toiag
din poveste,
Intru în poezie: crânguri fără zări,
de mărgean,
Se cutreieră prin faţa mea
rând pe rând, fără veste,
Sub un boltiş cât cuprind cu privirile,
diafan…

Realul e absolut şi tot
ce văd îmi aparţine,
O magie-a figurativului mă soarbe total,
De parcă, prin cuvânt,
lumea-ntreagă se strămută-n mine,
Iar eu devin o monadă a firii, spiritual.

Elevaţie fără egal, sacră somnambulie,
Ce naşte din verb şi în verb deplin
se împlină,
Îngemănându-se-ntru
dumnezeiasca lumină…

Mi-e viaţa şi moartea
în propria-mi elocutorie,
Înaripată de suavitate şi de fantezie,
Cu darul fiinţei-ntr-o
consacrare lină-alină.