La 19 iunie 1899, s-a născut la București George Călinescu, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române.
George Călinescu este considerat unul dintre cei mai importanți critici români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. El face parte din seria personalităţilor de formaţie enciclopedică, deschisă, în cultura română, de Dimitrie Cantemir şi continuată de I.H. Rădulescu, B.P. Hașdeu, N. Iorga. Personalitate fascinantă, George Călinescu a fost o plăsmuire de geniu a pământului românesc şi a poporului român, una dintre cele mai fertile şi inspirate minţi de cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre – cum îl caracteriza Geo Bogza. Umanist de formaţie renascentistă, posedat de setea erudiţiei, de tentaţia armoniei şi de tendinţa spre enciclopedic, dar şi spre exhaustiv, George Călinescu a aspirat să fie un creator total, afirmându-se, concomitent, ca poet şi prozator, critic şi istoric literar, dramaturg şi eseist, publicist şi profesor universitar. În toate aceste domenii a îmbogăţit patrimoniul valorilor naţionale cu opere fundamentale, dintre care menţionăm: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941); „Viaţa lui Mihai Eminescu” – 1932; „Opera lui Mihai Eminescu”; „Principii de estetică”; „Estetica basmului”; „Poezii” – 1937; „Enigma Otiliei” – roman; „Bietul Ioanide” – roman; „Cronica optimistului” – publicistică; „Şun sau Calea neturburată” – dramă. Autorul însuşi îşi definea opera într-o parafrază după o odă a poetului latin Horaţiu: „Mai tare decât bronzul am ridicat cetate,/ Mai ‘naltă decât Babel cea din antichitate,/… Nu voi pieri cu totul; prin ce-am scris şi am cântat/ Îmi va rămâne chipul într-un bazalt sculptat;/ De unde-s, cum mă cheamă, nu se va scrie-un rând,/ Dar harfa până sus, va spune mult vibrând”.
După cum remarcă profesorul Constantin Voiculescu, George Călinescu nu a fost niciodată interesat, în biografia scriitorilor, de epuizarea datelor exterioare ale vieţii acestora, ci de portretul lor spiritual. Sursa documentară cea mai importantă a fost pentru el opera scriitorului, pentru că aici creatorul îşi relevă cel mai adânc chipul moral. George Călinescu respinge genul biografiei romanţate, care inventează pe seama scriitorului fapte, cuvinte, gânduri imposibil de verificat, întemeindu-se consecvent doar pe documente şi pe pagini din operă cu caracter de document. În „Viaţa lui Ion Creangă”, de exemplu, George Călinescu descrie interiorul bojdeucii din Ţicău şi apoi pune pe Creangă şi pe Eminescu să converseze astfel: „Eminescu, trecându-şi mâna prin păr, îi va fi declamat cu glasul lui profund, privind în grindă, lucruri ce-l dureau şi pe Creangă: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!”… Sau, văzând că s-a golit carafa de vin, poetul declama: „Ah, garafă pântecoasă, doar de sfeşnic mai eşti bună!/ Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde/ Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde,/ Bani n-a mai văzut de-un secol, vin n-a mai băut de-o lună”. „Curat, trebuie să fi zis Creangă, minunat de potrivire – cum am fost eu sărac ieri şi alaltăieri şi săptămâna trecută şi în an şi în toată viaţa, apoi nu am mai fost de când sunt eu”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
