Stălineşti – vatră a carităţii
Pe drumul ce duce de la Mămăliga la Hotin se află satul Stălineşti. După prima lui atestare documentară se poate constata că este una dintre cele mai vechi localităţi din preajma Hotinului. Stălineştiul a intrat în istorie în 1432, în ultimul an al domniei lui Alexandru cel Bun, bunicul lui Ştefan cel Mare.
Stălineştenii sunt oameni cu Dumnezeu în suflet şi evlavioşi. Biserica din sat cu hramul Sfânta Elisaveta are 138 de ani. Iar în perioada actuală, când a dispărut odată cu imperiul roşu şi ideologia ateistă, la marginea de nord a Stălineştiului, sub geana pădurii, a apărut Mănăstirea de călugăriţe Cuviosul Atanasie de la Athos. Pe vatra Stălineştiului se află şi un azil pentru bătrâni.
Pe lângă biserica cea veche, în 1864 a început să funcţioneze o şcoală pentru copiii sătenilor. Evenimentul s-a produs cu 8 ani înainte de sfinţirea actualei biserici, la 1872. Din 1950 la Stălineşti s-a deschis Casa de cultură. Este o coincidenţă fericită, fiindcă în acel an s-a născut Nicu Miţnei. Acestui băiat, care din copilărie putea să cânte la mai multe instrumente muzicale, dar mai ales la trompetă, consătenii i-au prezis un mare viitor. Într-adevăr, Nicu Miţnei a absolvit Conservatorul din Kiev, a fost instrumentist în Orchestra Teatrului de Operă şi Balet din capitala Ucrainei, apoi dirijor al Orchestrei Simfonice al Ucrainei şi profesor la Conservatorul din Kiev.
Soţii Nina şi Serghei Bespalco nu numai că au cântat în duet în timpul tinereţii, ci au condus şi continuă să conducă instituţiile de cultură din sat – Casa de cultură şi Biblioteca. În afară de aceasta, Serghei Bespalco scrie poezii. Până în prezent i-au apărut patru plachete de versuri.
Iată una din poeziile scrise recent de Serghei Bespalco. Şi calul din poezia poetului popular se aseamănă foarte mult cu unul dintre caii Iernii, care se avântă spre meleagurile noastre.
Doi prieteni
Mergeau în doi, ca și-nainte,
Roibul la pas, iar el în șa,
Se-nțelegeau fără cuvinte,
Omul spre sat se îndrepta.
Și cum pășea roibul agale,
Încet el îngâna în sine:
„Mi s-a făcut de tine jale,
Căci ai cam ostenit, bătrâne…”.
Pe multe drumuri te-am purtat,
Te-am scos adesea din impas,
Și anii s-au tot spulberat,
Și multe-n urmă au rămas…
Și parcă auzindu-i gândul,
La rândul său omu-i răspunde:
„Trecut-a vremea când ca vântul,
Tu mă purtai în șa oriunde.
Erai mai tânăr, galopai
Nestingherit spre zări senine,
Coama în vânt ți-o fluturai
Și sângele-ți juca în vine…”.
Mergeau în doi ca înainte,
Roibul la pas, omul în șa,
Un cal bătrân, un cal cuminte,
Și-un om cu bătrânețea sa.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
