Încă o veste tristă a cutremurat în aceste zile plaiurile mioritice ale Bucovinei. Aripa neagră a morții a cosit încă o viață de om – pe front a căzut cu moarte de erou Valentin al lui Mihai Andronic. Viața pământească i-a fost scurtă, dar nespus de frumoasă.
A venit pe lume în pitoreasca localitate românească Lucovița din Ținutul Herței la început de decembrie 1987. Tatăl său, Mihai, avea deja la acea vreme o fiică din prima căsătorie, dar iată pentru mamă-sa, Maria, acesta a fost primul copil – atât de drag și multașteptat. Peste un an în familie a mai venit un fecior pe nume Mihai, iar încă peste un an – fiica Parasca. Ce le mai trebuia părinților pentru o deplină fericire? Din fragedă copilărie Valentin devine adoratul bunicii Ana. Pe bunic nu-l ținea minte, acela murise ceva mai înainte, dar, iată, pe bunica o iubea cu toată inima. Odată bătrâna a spus printre suspine: „Când nu mă voi putea mișca defel, nu voi putea umbla, cine-mi va da o cană cu apă și-mi va aduce un braț de lemne în casă?”. Micuțul Valentin, în vârstă de numai cinci anișori, a sărit strigând: „Eu, bunicuță!”. Și imediat a adus o căldare cu apă și un braț de lemne, ba i-a mai întins bătrânei și câteva bomboane, pe care le ținea ascunse într-un loc numai de el știut. După acel caz, băiatul avea grijă ca nu cumva bunicuța lui să nu se spetească ducând apă sau lemne în casă. Făcea singur acest lucru. Bunica își aduna de multe ori nepoțeii și le povestea diferite snoave din bătrâni, îi învăța să se roage și să colinde. Valentin știa multe colinde și urături românești de la bunica Ana.
La școală a învățat cu o ardoare deosebită. Cea mai mare pasiune a sa erau istoria și științele sociale. Directorul școlii, domnul Petru Țopa, își amintește: „Valentin avea un simț deosebit al dreptății. El simțea orice minciună, oricât de mică ar fi fost, și lupta împotriva ei. Putea să nu doarmă sau să nu mănânce atâta timp până când nu stabilea adevărul și dreptatea”. Prefera foarte mult să deseneze, mai ales ținutul său natal, livada, casa. De multe ori, pe stâlpul de lângă casa părintească își făceau cuib perechi de cocostârci albi. Mic copil fiind, prefera să urmărească ore în șir aceste păsări, felul cum acestea își îngrijesc puii. Din păcate, nu vom mai afla niciodată ce vise romantice cuprindeau mica inimă de copil atunci când băiatul desena aceste păsări de poveste. Lui Valentin îi plăcea să citească mult. El a citit toate cărțile din biblioteca școlii. Când le-a terminat de citit, în ajutor i-a venit biblioteca adusă de unchiul Ștefan de la Chișinău (renumitul dirijor de cor, Ștefan Andronic). Avea o pasiune aparte pentru literatura clasică românească și folclorul strămoșesc, pentru literatura universală. De mic copil se mira de ce mamă-sa nu știe să citească cu caractere latine, ci le folosește doar pe cele chirilice. Așadar, s-a apucat să înlăture acest neajuns și a ajutat-o pe mama să învețe să citească și să scrie în limba maternă. Din fragedă copilărie îi ajuta pe toți. Muncea fără să fie rugat în livadă și în grădină, hrănea și adăpa animalele. De prin clasa a cincea, când semenii săi erau încă duși de mânuță de părinți, Valentin umplea desaga cu bunuri de ale casei și pleca la Piață, la Cernăuți, pentru a vinde și a aduce un ban în casă. Își iubea și proteja nespus fratele și surioara. Sora Parasca își amintește cum odată un băiat din vecini a aruncat cu o bucată de cărămidă și a nimerit-o în umăr. Văzând aceasta, Valentin a sărit gardul ca o pisică și l-a pedepsit pe acel băiat obraznic. După absolvirea școlii de nouă ani din satul natal, tânărul a plecat pentru a-și continua studiile la Școala profesională nr. 15 din orașul Cernăuți. Acolo a obținut specialitatea de ospătar și și-a început activitatea de muncă.
În armată a fost bucătar. Și-a satisfăcut serviciul militar la Cerkasî, Lviv, Ciop. Îi bucura pe camarazii săi cu cele mai alese și gustoase bucate – începând de la tradiționalele sarmale, borș și răcituri și terminând cu delicioasele caserole franțuzești. În rândul camarazilor săi se bucura de un respect deosebit.
După ce a revenit acasă din armată, nu a mai stat mult pe gânduri. A treia zi deja a plecat să lucreze. Vroia să câștige cât mai repede bani, să-și creeze un cuib al său, să-și întemeieze o familie. De parcă simțea că destinul nu-i va lăsa mult timp…
Acolo, la restaurantul „Plai”, și-a întâlnit sufletul-pereche. Tânăra Olea Kuzenko, care era venită din ținutul Sneatin, s-a îndrăgostit și ea de tânărul înalt și frumos. La scurt timp au jucat o nuntă de zile mari, și-au cumpărat o casă bătrânească la Corovia cu o grădină mare. Aici, cei doi tineri îndrăgostiți, Valentin și Olea, au început să-și dureze cuibul lor. Împreună au trecut printr-o grea încercare – odată, pe timp de noapte, a luat foc casa încă neterminată. Ca prin minune tinerii au scăpat de flăcări, sărind peste fereastră. Olea purta deja sub inimă un copilaș. Cu timpul, au curățit casa de urmările incendiului și au continuat construcția ei. Mama Olei și fratele lui Valentin, Mihai, i-au susținut pe tineri din punct de vedere material.
Venirea pe lume a fiicei Alisa în primăvara anului 2015 a adus în familie o bucurie de nedescris. Pentru Valentin, acel eveniment a fost un imbold serios de a termina construcția casei. De aceea, muncea foarte mult. A creat în curtea casei pentru fiica mult iubită un adevărat paradis. Acolo poate fi văzut un tobogan adevărat, o piscină pentru copii și două leagăne. Dar, oare toți copiii se pot lăuda cu un tată atât de atent și de bun? Grădina de lângă casă a fost transformată de mâinile lui Valentin într-o grădină de o rară frumusețe. Mama Eroului, Maria, își amintește: „Valentin alegea singur puieții pentru grădină. El studia soiurile de copaci fructiferi și mergea după ei la Colincăuți, Clișcăuți, în centrul regional. A sădit peste o sută de copaci. Dacă se întâmpla ca vreun copac să nu se prindă, cumpăra imediat un alt puiet și îl sădea în același loc. În prezent, în grădina lui Valentin cresc mere, pere, prune, cireșe, vișine, struguri, caise, piersici și nuci. A plantat coacăze roșii de selecție, agrișe, zmeură selecționate în tufișuri. Și-a dorit dintotdeauna să aibă o grădină mare și să-i servească pe toți cu fructe din ea. Cândva, o astfel de grădină a avut bunicul său, Ilie, care, pentru dragostea sa pentru pământul fertil, animale și grădină, a plătit cu patru ani de exil teribil în GULAG, în Siberia, după ce în ținutul său natal Herța au venit blestemații de „eliberatori”.
Știa, oare, Valentin, că această strașnică istorie se va repeta vreodată? Gândea el, oare, că va trebui să apere pământul natal și familia de acești blestemați dușmani? Pentru o viață fericită și-a construit o casă, și-a întemeiat o familie și a sădit o grădină minunată.
A fost mobilizat în primăvara anului 2022. Și s-a ridicat acest militar în apărarea Patriei sale. De data aceasta nu a plecat la război ca bucătar, a lăsat această ocupație pentru cei mai slabi. A luat în mână arma adevărată și a devenit mitralior, a început să-i nimicească pe dușmani chiar în prima linie a frontului.
Chiar și atunci când se afla în infernul războiului, se gândea la viitor. De câte ori avea ocazia, le telefona celor dragi, soției. O ruga pe soție să cumpere materiale de construcție pentru a termina casa. Întotdeauna era vesel, vorbea și scria cu cele mai frumoase cuvinte dragi inimii atunci când comunica cu soția și cu rudele. „Draga mea Olea, vreau ca tu să ai de toate, să nu duci lipsă de nimic. Vom procura o mașină pentru tine ca tu mai puțin să umbli pe jos” – adeseori Valentin îi spunea soției aceste cuvinte. „Ne iubeam mult – eu, Valentin și fiica noastră. Visam să călătorim, visam la un viitor frumos, dar nu a fost să fie…”, – spune tânăra soție printre lacrimi.
La sfârșitul verii trecute, l-am întâlnit pe Valentin la Cernăuți. Mi-a spus că se află la război în estul țării. L-am întrebat dacă a fost vreodată în prima linie. Valentin mi-a răspuns afirmativ și, în același timp, a zâmbit frumos cum numai un bărbat poate. M-am gândit atunci că acest tânăr zâmbitor a fost în infern, iar pe chipul lui nu se citea nici o umbră de supărare pe soartă…
În noaptea de 23 ianuarie a petrecut ultima noapte în casa sa. Afară era frig și ghețuș. Am mers să ne luăm rămas bun de la Valentin. Pe drum am întâlnit o femeie bătrână, care abia de putea merge sprijinindu-se într-un băț. „Mergi și mata, mătușă, să-ți iei rămas bun de la Valentin?», am întrebat-o pe bătrână. „Bineînțeles, cum aș putea să nu o fac? Noi, cei din acest colț de sat, l-am îndrăgit cu toții. El îi ajuta pe toți. Mereu ne cosea nouă, bătrânilor, cărările crescute cu iarbă, ca să putem merge la biserică. Era mereu prietenos și nu se rușina să-i ajute pe cei bătrâni. Ne aducea lemne de foc și ne ajuta să ducem ceva greu. A fost un om foarte bun”. Bătrâna se umple de lacrimi.
La Corovia, familia Andronic a trăit zece ani. În acest scurt răstimp, toată lumea a reușit să-i îndrăgească pentru sinceritatea, glumele și dorința lor de a ajuta pe toţi. De aceea, a venit să-l petreacă în ultimul drum întregul sat, de la tineri până la bătrâni. Au venit mulți oameni din satul său natal, unde a crescut și a învățat, dar și de la fostul său loc de muncă.
Militarul curajos, Valentin Andronic, a căzut pe câmpul de luptă, în timpul unei crâncene bătălii, într-o iarnă friguroasă. Vor trece anii și el va veni la mult iubita-i soție doar în vis. Fiica lui va crește și va zbura aidoma unei păsări în lumea mare, iar biata lui mamă va merge la biserică purtând basma neagră. Și doar minunata grădină, sădită de Valentin, se va îmbrăca în alb în fiecare primăvară, iar vara și toamna îi va servi pe toți cu fructele sale dulci. Ți se creează impresia că acest brav soldat a vrut să le facă bine oamenilor chiar și peste timp, după ce nu va mai fi pe pământ. Asta a și făcut. Fructele din grădina sa vor aduce bucurie tuturor.
O vorbă din bătrâni spune că, în această viață, fiecare om trebuie să construiască o casă, să sădească un copac și să dea naștere unui fiu. Valentin a construit o casă de basm într-un loc pitoresc, pe malul unui râu, a sădit o livadă mare de pomi fructiferi pentru oameni, dar nu a reușit să aducă pe lume un fecior… Blestematul război nu l-a lăsat s-o facă…
Ne închinăm în fața ta, soldate, pentru că ne-ai apărat pe noi toți, pentru fapta ta eroică în fața omenirii. Vei rămâne pentru totdeauna în inimile noastre!
Veronica HRIȚCU
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com