Plânge salcia la margine de apă
Ce imită-n murmur adâncu-i suspin.
În scorbura-i vântul încearcă să-ncapă,
Să afle pricina veșnicului ei chin.
Și scârțâie avan tulpina scorțoasă,
Străduindu-se să dea un răspuns deslușit.
Am impresia că cerul o apasă,
Slobozit pe-o clipă de Atlasul din mit.
Bătrână, cu coroana verde și deasă
Din mlădițe tinere, lungi pân’ la pământ,
Pare a fi a primăverii crăiasă.
Nimeni nu se grăbește să-i dea jurământ.
Dar vine o zi când toți i se închină,
Însemnată în veci de cuvântul sublim
Cu crenguțe de salcie în mână
Salută Domnul intrat în Ierusalim.
Le pun la poartă, la colțurile casei.
Se bucură copacul de-acest ritual,
Căci atâta alean pe lume rămase-i
Și-un freamăt evanghelic acolo, pe mal.
Vasile CARLAȘCIUC
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com