Neamul meu, din moşi-strămoşi…”
Din oastea studenţească a visătorilor de profesie a făcut parte un talentat fiu al Bucovinei istorice, care va spune cu dragoste şi mândrie: „Neamul meu, din moşi-strămoşi,/ Se ţine cu Feţi-Frumoşi,/ Cu ilene Cosânzene,/ Cu drăgăici şi sânzâiene,/ Cu credinţă-n Doamne-ajută/ Şi cu joc de paparudă,/ Cu brazdă de pluguşor/ Şi sămânţa stelelor”. Tânărul ştia că dăinuirea noastră pe acest picior de plai mioritic îşi are rădăcini adânci „în tot ceea ce gândim curat, grăim frumos şi înfăptuim măreţ”, fiindcă astfel „ne raportăm la identitatea naţională ca temelie fundamentală a neamului”. Iubirea de Patrie, cinstirea strămoşilor domneau în sufletul lui ca un rug aprins. El trăia cu demnitate şi curaj, declarând despre trecutul de secole al românilor, care a rămas scris pe pământul vetrei străbune: „Şi se mai ţine de atunci/ Cu floarea din câmp şi lunci,/ Cu zimbrul din stema sfântă,/ Cu mioara ce cuvântă,/ Cu Ştefan, Mihai şi Cuza,/ Cu doiniţa şi cu frunza,/ Cu luceferi şi cu glia,/ Cu Manole şi mistria…”.
Nemuritorul Mihai Eminescu menţiona: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”. Grigore Petrescu-Rotaru a fost unul dintre acei, care a îndrăznit să spună adevărul despre ideile revoluţionare ce au pătruns adânc în literatura rusă din secolul al XIX-lea, micşorând valoarea ei artistică. În timpul examenului la literatura rusă, dânsul a declarat în faţa examinatorului: «Ах, ты Добролюбов, горе мне с тобой,/ Средь твоих работ чувствуюсь чужой». (Ah, Dobroliubov, am mare necaz cu tine,/ Fiindcă mă simt străin în lucrările tale”). În aşa mod, studentul a recunoscut cinstit, fără ocolişuri, că nu-i de-acord cu valoarea operei unuia dintre reprezentanţii de frunte ai literaturii ruse, conform concepţiei ideologiei sovietice, riscând să fie exclus din rândurile „slăvitului” comsomol leninist şi exmatriculat din universitate.
Acestei literaturi din belşug pătrunsă de doctrina revoluţionară, bucovineanul contrapunea lirica românească „cu acel pătimaş amestec de blestem şi de binecuvântare a iubirii”, care dăruie „un fel de fermecătoare tulburare a străfundurilor fiinţei” şi „ne transpunem sufleteşte în vibraţiunea afectivă a versurilor”. Iar versurile „răsună ca un clopoţel de argint” şi „luminează cele dintâi vise de dragoste”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com