La 4 ianuarie longevivul din Hrușăuți, CT Voloca, Ion Semeniuc, rotunjește vârsta onorabilă de 90 de ani. Interviul nostru a avut loc în preajma Sărbătorilor de iarnă, în ultima duminică a anului 2023, cu o oră înainte de marele concert, susținut de artiștii amatori din localitate în Casa de cultură din Voloca. Nonagenarul Ion Semeniuc a venit aici să asculte colindele de Crăciun, colinde care i s-au întipărit în memorie încă în copilăria sa îndepărtată…
–Poetul nostru național, Mihai Eminescu, a numit această perioadă a anului „vremea colindelor”. Dumneavoastră, stimate Ion Semeniuc, v-ați născut în această perioadă luminoasă, când frumoasele colinde românești unesc cerul și pământul. Peste câteva zile veți rotunji onorabila vârstă de 90 de ani…
–Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat sănătate și putere să ajung la acești ani. La Hrușăuți eu sunt cel mai în vârstă om din sat. Și Voloca are un longeviv cu un an mai mic decât mine. Noi cunoaștem multe din cele ce am auzit în copilărie și tinerețe de la bătrânii de atunci ai satului.
–Sunteți, cum s-ar spune, o „istorie ambulantă” a acestor localități pitorești de lângă Cernăuți…
–Acum e iarna, dar dacă ați veni la primăvară și voi fi în puteri, v-aș arăta locurile din jurul Volocii și Hrușăuților, unde cu veacuri în urmă a avut loc renumita Bătălie din Codrii Cosminului, câștigată de Ștefan cel Mare, Dumbrava Roșie, unde, după cum spune legenda, leșii, luați prizonieri de Ștefan cel Mare, au fost înhămați la plug, au arat pământul și au semănat ghindă din care a crescut pădurea de stejari. Țin minte și eu stejarii ceia – tulpina lor era atât de groasă că puteau s-o cuprindă trei voinici, luându-se de mâini. Toamna aceasta au poposit la mine niște jurnaliști de la Televiziunea din România, care mi-au spus că umblu pe urmele lui Ștefan cel Mare. Ei vor veni la vară, când pădurea va fi verde și vor filma un film despre Codrii Cosminului.
–Odată cu crearea Societății pentru Cultura Românească, în 1989, și începerea procesului de renaștere națională Dumneavoastră, stimate Ion Semeniuc, ați devenit cunoscut în întreaga regiune. Sunteți mereu prezent la cele mai importante evenimente din viața spirituală a Comunității românește din ținut – nu numai la Cernăuți, ci și la acțiunile de omagiere a martirilor neamului nostru, omorâți de călăii regimului totalitar la Lunca și Fântâna Albă. Cu alte cuvinte, sunteți un bun român și gospodar din Voloca și Hrușăuți.
–Bine ați observat – din Voloca și Hrușăuți, sate gemene. N-am născut la Voloca, dar de-un sfert de veac trăiesc la Hrușăuți, în casa bătrânească de-o sută de ani a socrului meu, Gheorghe Hâncu. În casa părintească din Voloca a rămas fiica mea. Sunt de la coarnele plugului, adică am lucrat pământul. Când astă vară s-a deschis Muzeul satului în centrul Volocii, am dăruit pentru expoziții și un plug vechi, ca să știe tinerii și generațiile care vor veni cu ce-și asigurau pâinea cea de toate zilele din cele mai vechi timpuri locuitorii satului. Mai toată viața am lucrat și la morărit – la principala moară din Cernăuți, situată în vecinătatea Uzinei constructoare de mașini. De acolo m-am și pensionat.
Iar dacă ați amintit de Societatea „Mihai Eminescu”, aș vrea să vă spun că am făcut parte din delegația Volocii la adunarea cea istorică de la Universitate de constituire a primei noastre societăți culturale. Sunt și membru al filialei ei din Voloca. Și cum să nu fiu prezent la mitingurile de doliu și parastaselor oficiate la monumentele de la Lunca și Fântâna Albă, când și eu am fost deportat.
–Ați fost deportat? Când și cum?
–S-a întâmplat aceasta în anul 1950. Am fost deportat în Siberia pentru faptul că fratele meu mai mare a fost luat în armata română și a luptat împotriva sovieticilor la cotul Donului. Trebuiau să-l deporteze pe tata, dar el era bolnav și m-au luat pe mine. Aveam pe atunci 17 ani. S-a întâmplat aceasta în felul următor. Într-o seară a bătut la ușa casei noastre un „strebok”, așa erau numite persoanele care aveau grijă de ordinea publică, și mi-a spus că sunt așteptat la Consiliul sătesc pentru a mă înscrie la școala serală. Tata, când a auzit că este vorba de școală, mi-a dat voie să mă duc. Acolo mai erau și alți consăteni și ne-au ținut închiși până a doua zi, iar a doua zi ni s-a ordonat să urcăm în căruțe și ne-au dus la gară. De acolo, cu trenul am ajuns la Kiev, apoi la Dnipropetrovsk, Novosimbirsk și până la Verhoiansk, unde sunt gerurile cele mai mari. Am fost judecat și condamnat pe 7 ani de muncă corecțională în tabere. Lucram la tăiatul copacilor din taiga. În brigada noastră erau mai mulți români. Un bărbat din Crasna se pricepea la ascuțitul ferestraielor și aceasta ne ușura munca. Dacă îndeplineai norma, primeai 400 grame de pâine pe zi, iar dacă nu – numai 300 grame. Ne mai hrăneau cu un fel de cașă rară. Ne-o împărțea un evreu. Cunoscând câteva cuvinte în limba lui, am intrat în vorbă și într-un fel ne-am împrietenit. I-am spus că tatăl meu e evreu, iar mama – româncă. În realitate, la Voloca vecinii noștri au fost evrei și eu, jucându-mă împreună cu copiii lor, am reținut mai multe cuvinte din limba ce-o vorbeau. Acel evreu m-a povățuit să nu vin printre primii după cașă, ci pe la urmă, căci în fundul cazanului rămâne cașa cea mai deasă. Nu se știe cum ar fi fost soarta mea, dacă în 1953 n-ar fi murit Stalin. După moartea lui am fost eliberat și m-am întors la baștină.
–Sunteți cu vestit colecționator de lucruri casnice vechi…
–De douăzeci și cinci de ani mă ocup de aceasta. Îmi pare rău să se piardă lucrurile de care m-am folosit în copilărie și tinerețe, de care s-au folosit moșii și strămoșii noștri. Am adunat o colecție mare, m-am transformat casa în muzeu. O parte din colecția mea am donat-o Muzeului satului, care a fost deschis nu demult. A fost o sărbătoare pentru Voloca.
–Care din obiectele din colecția Dumneavoastră le considerați cele mai prețioase?
–Sabia tatălui meu Alexa. El și-a făcut serviciul militar la cavalerie și a participat la Primul Război Mondial, în armata austriacă. Am și o carabină turcească. Ea a fost găsite pe malul Prutului, la Mahala de un escavatorist. Un consătean de-al meu mi-a dăruit un paloș turcesc. Am și un buzdugan, o măciucă, după cum se spune la noi, din rădăcină de corn. Am adunat o colecție întreagă de instrumente agricole din lemn. Am și un aparat de radio vechi la care ascult zilnic emisiuni în limba română. Mă bucur că România ajută și susține Ucraina în aceste momente atât de grele.
–Dar și motocicleta Dumneavoastră este o raritate…
–Are 70 de ani și continu să mă folosesc de ea. Am avut cumpărători, dar n-o vând. Chiar și nepotul m-a rugat să nu fac acest lucru. Poate fi considerat un exponat de muzeu.
–Sunteți un om evlavios.
–Cu credință în suflet. Umblu des la biserica din Hrușăuți, când am posibilitate mă duc și la cea din Voloca, acolo unde am fost botezat. Nu departe de casa mea, în locul unde în anii 30 a fost pus fundamentul unei biserici pentru enoriașii din Hrulăuți, dar ea n-a fost ridicată din cauza războiului și a venirii sovieticilor, nu demult a fost construită o bisericuță. Mă bucură că sătenii noștri săvârșesc frumoase fapte creștinești. Iată, un fin de-al meu, Andrei Hâncu, a meșterit și a instalat o cruce la Oprișeni care va fi sfințită în curând, la 7 ianuarie.
–Aveți parte de o viață lungă, poate e un dar al Domnului, fiindcă mereu ați urmat căile Lui. Să vă dea sănătate și după nouăzeci de ani înainte, ani marcați cu florile dalbe ale colindelor românești.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com