Într-una din zile, un bărbat între două vârste a venit la Sfânta Biserică să se mărturisească. Făcuse omul puşcăria, dar tulburarea şi neliniştea pentru crima săvârşită nu-i dădeau pace. Îi vom zice Alexei, prenumele adevărat fiind altul.
Povestea crimei
Căzând în genunchi în faţa preotului, Alexei îşi mărturisea păcatele cu vocea-i catifelată: „Am făcut moarte de om şi preacurvie, părinte. Au trecut mulţişori ani de atunci. Aveam familie, copii, când m-am îndrăgostit de o văduvă tânără şi visătoare. Lucram paznic la întreprinderea unde muncea şi ea. Ne întâlneam adesea la casa ei şi păcătuiam frumos, părinte. Nu ştiu dacă Dumnezeu ar trebui să pedepsească un asemenea păcat. Erau atât de dulci sărutările şi atât de fierbinţi îmbrăţişările ei încât, în puşcărie, îmi ziceam de multe ori: „De ce nu am murit în acele clipe de plăcută visare, ca să nu mai ajung să săvârşesc crima?”.
Ce să zic, nespus de frumoasă şi iubăreaţă era văduva ceea. Şi iată că după vreo doi ani de dragoste, frumoasa mea a prins a deschide uşa şi unui prieten de-al meu, căruia îi povestisem despre amorul nostru. Gelozia a prins a-mi învrăjbi inima. Stăteam nopţi întregi la locul meu de pază şi mă gândeam cum să mă răzbun. Într-o noapte, am luat arma şi m-am pornit spre casa amantei. Prietenul meu era la ea. M-am apropiat de fereastră – perdeaua nu era trasă bine – şi am început să pândesc. Am urmărit fiecare amănunt până în clipa când îndrăgostiţii au stins lumina şi au trecut în pat. Am mers tiptil până la uşă. Nu era încuiată. Cu o ură nestăpânită, am intrat în casă, am aprins lumina şi, în momentul când el a sărit ca fript în picioare, am tras. N-a mai avut timp să facă o mişcare. A căzut la podea, iar eu, cu o bucurie neînţeleasă, i-am descărcat câteva focuri în cap, apoi m-am întors la serviciu.
În noaptea ceea, n-am avut nici o remuşcare. Eram chiar fericit că l-am terminat pe rival. Abia când am ajuns în închisoare am început să am mustrări de conştiinţă şi, de atunci, nopţile, de cum aţipesc, îmi apare în faţă prietenul omorât de mine şi mă lupt cu fel de fel de vedenii înfricoşătoare până mă trezesc…”.
Paznic la biserică
Preotul a stat îndelung de vorbă cu Alexei, apoi i-a dat canon să ia ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Mina şi să citească în fiecare dimineaţă Acatistul Maicii Domnului, iar seara – cinstitul ei paraclis. Iar la încheierea rugăciunii să se roage pentru odihna prietenului pe care l-a omorât. Nu ştim dacă citea ori nu din ce i-a spus preotul, dar a prins a-şi rândui zilele mai plin de viaţă. Şi-a ridicat împreună cu soţia şi copiii – care crescuseră deja – casa începută până a fi trimis în puşcărie. Mergea duminică de duminică la biserică. Era binevoitor cu toată lumea. Părea a fi om cinstit, smerit şi evlavios, şi părintele l-a pus paznic la biserică. L-a rugat pe Domnul să-l binecuvânteze şi să-l ajute să-şi mântuiască sufletul.
Şi toate au prins a-i merge ca din apă. Şi-a împodobit foarte repede casa în interior şi în exterior. Îşi îmbrăca nevasta şi copiii cu haine din cele mai scumpe încât vecinii chiar se mirau: „Uite cum îi merge, dacă păzeşte Biserica! A făcut moarte de om, dar Dumnezeu i le pune acum pe toate în palmă”. Toate au fost bune şi frumoase până la o vreme.
Pentru că diavolul nu doarme. Peste un an de la numirea lui Alexei în funcţia de paznic, din biserică au început să dispară obiectele de cult de mare preţ. Azi un sfeşnic, mâine – o icoană, poimâine – o cruce de argint şi multe obiecte din aur. A fost anunţată poliţia. Au pornit cercetările, dar de urmele hoţului nici pomină. Nimeni nu ştia cine era făptaşul fără frică de Dumnezeu. S-au făcut slujbe la biserică, s-au înălţat rugăciuni. Dar hoţul nu era de găsit. Bătrânele mai cu credinţă au zis atunci: „Mai devreme ori mai târziu, o să iasă la iveală hoţul. Nu se poate ca Dumnezeu să nu descopere un aşa mare păcat”.
Şi a mai trecut puţin timp. Din Biserică nu se mai fura nimic. Alexei continua să lucreze paznic. Dar vecinii au prins a se şuşoti. De unde până unde, cineva a adus vestea că Alexei ar fi furat toate odoarele din biserică. Şi acel cineva convingea pe toată lumea că însuşi Alexei i-a povestit cum, de la o habă de vreme, nu se mai poate odihni noaptea din cauza vedeniilor care îl necăjesc. Pe la ora 24.00, noapte de noapte, aude un glas care-i spune: „Vei plăti cu moartea şi tu şi tot neamul tău, dacă nu ai ascultat de cuvintele Evangheliei!”.
Moartea lui Alexei trage după ea alte vieţi
Şi viforul morţii s-a abătut peste această familie. Într-o toamnă, la vremea când mustul prinde a fierbe prin căzi şi butoaie, Alexei a coborât în beci să mai amestece boştina. N-a reuşit să pună mâna pe mustuitor că a şi căzut secerat la pământ. L-au doborât gazele emanate în urma fermentării mustului. Soţia, văzându-l din gura beciului, l-a strigat pe un vecin în ajutor. Dar i s-a părut mult până la venirea vecinului şi a coborât şi ea în beci. Preţ de câteva secunde, a fost secerată şi ea. Vecinul s-a repezit să-i scoată şi a căzut şi el lângă ei.
Soţia vecinului a înţeles că s-a întâmplat ceva şi a alergat în grabă. Când i-a văzut pe toţi trei laţi, a prins a răcni de s-au adunat toţi mahalagiii. Cineva a chemat pompierii care au venit foarte repede şi, cu măştile antigaz, au intrat în beci şi i-au scos pe toţi trei. Alexei nu a mai putut fi salvat.
Din acea toamnă, lacrimi amare au început să curgă peste această familie. Vaietele nu mai conteneau. N-a trecut mult după moartea lui Alexei, şi un alt necaz pe capul lor – a murit şi fiica acestuia. Apoi s-a îmbolnăvit soţia lui şi a murit şi ea. Iar ginerele, mergând pe bicicletă, a fost „atins” de o maşină încât i-a zburat capul cine ştie unde. Nu demult, feciorul lui Alexei, părăsit de soţie şi copil şi înfrăţit cu paharul, a ars cu tot cu saraiul din gospodăria părinţilor unde trăia cu concubina sa. Fără casă, fără masă, umblă acum pe drumuri ca o umbră jalnică o nepoată de-a lui Alexei. Îi curg lacrimile pârău bietei copile, căci bunică-sa, în loc să-i dea casa ei, i-a dat-o unchiului care a ars. Iar concubina acestuia – ce a făcut şi ce a dres – a vândut cu toate actele în regulă casa fiicei sale. Aşa că din averea lui Alexei n-a mai rămas nimic pentru rudele sale apropiate.
Domnul nu se bucură de mânie şi răzbunare
Mai spune lumea că această familie avea şi mania furtului de pe ogoarele oamenilor. Furau cartofi, ceapă, fasole, porumb. Iată că, până la urmă, lacrimile celor cu paguba i-au ajuns. Căci e bine ştiut că nu trebuie niciodată să râvneşti la avutul străin. La ce i-a folosit lui Alexei furtul odoarelor din biserică? La ce i-au folosit mânia şi răzbunarea pe prietenul său?
Dumnezeu nu bate cu băţul şi nu se bucură de mânie şi răzbunare. I-a bătut cu moarte năprasnică pe membrii acestei familii. A pedepsit păcatele lor, făcute cu voie şi fără de voie. Iar rudele care au mai rămas, cutremurate de pedeapsa care i-a ajuns, s-au trezit ca din somn şi au început să se roage Domnului pentru iertarea păcatelor lor şi ale celor răposaţi, căindu-se de fărădelegile înfăptuite mai cu seamă de Alexei.