În ziua de 9 mai a anului 1918 a decedat George Coşbuc, poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916. Poezia lui George Coşbuc (1866-1918) aparține patrimoniului cultural național, creația sa recomandându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi.
George Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866, la Hordou în judeţul Bistriţa-Năsăud, într-o familie numeroasă, fiind al optulea copil al preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi al Mariei, fiică de preot. A crescut cu poveştile spuse de mama sa şi de alţi oameni de la ţară şi a învăţat să citească încă de la vârsta de cinci ani. În aceste locuri s-a îndrăgostit nu numai de literatură, ci şi de folclorul românesc şi şi-a găsit inspiraţia pentru cele mai cunoscute poezii ale sale: ‘„Nunta Zamfirei”, „Mama”, „Numai una”, „Trei, Doamne, şi toţi trei”, „El Zorab”, „Duşmancele”, „Noi vrem pământ!”, „Iarna pe uliţă” sau „La oglindă”.
Educaţia timpurie a primit-o la şcolile din Hordou, Telciu şi Năsăud (1874-1876). A urmat, apoi, liceul la Năsăud (1876-1884), unde s-a familiarizat cu literaturile clasice precum şi cu limba germană. A început să se manifeste ca poet şi traducător în cadrul Societăţii de lectură „Virtus Romana Rediviva”, al cărei membru extraordinar şi preşedinte a devenit. În 1884, s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Literatură a Universităţii din Cluj, unde a frecventat cursurile de teoria şi istoria retoricii la greci şi romani, sintaxa greacă, istoria literaturii latine, istoria vechilor greci.
La îndemnul scriitorului Ioan Slavici, a început colaborarea la revista „Tribuna” din Sibiu, al cărei redactor a devenit în 1887. Aici a avut loc şi adevăratul său debut, cu poezia „Filosofii şi plugarii”.
În 1889 s-a stabilit la Bucureşti. A fost funcţionar la Ministerul Cultelor (1890-1893), şef al Biroului administrativ şi de corespondenţă al Casei Şcoalelor (1902), dedicându-se muncii de ridicare culturală a satului.
George Coşbuc a desfăşurat şi o intensă activitate publicistică. A editat, împreună cu Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, revista „Vatra” (1894). De asemenea, a editat ‘„Semănătorul” în (1901), împreună cu Al. Vlahuţă, şi „Viaţa literară” (1906). A publicat şi studii referitoare la însemnătatea estetică şi poetică a creaţiei populare. Versurile şi proza scrise de-a lungul vremii au fost reunite în volumele „Balade şi idile” (1893), „Fire de tort” (1896), „Povestea unei coroane de oţel” (1899), „Ziarul unui pierde-vară” (1902), „Dintr-ale neamului românesc”(1903), „Cântece de vitejie” (1904). Unele dintre acestea sunt presărate cu subiecte din istoria naţională sau cu subiecte gotice, arabe, indiene, greco-latine, dar toate îşi au punctul de plecare în poezia germană.
A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare (culturalizare) a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante „Divina comedie”. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc „Eneida” și „Odiseea” și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român.
George Coșbuc este o lumină, un colorit, o față a sufletului poporului român, un om cu gust literar desăvârșit. Poeziile lui sunt adevărate și originale, aparținând patrimoniului cultural național. Personalitatea creatoare a lui Coşbuc a fost prin excelență energică. El a fost un temperament activ, combativ, care nu a scris, ci a înfăptuit poezia. Pentru el scrisul nu a fost un mod de a visa, ci o modalitate de a face ceva, de a acționa, de a oglindi viața de toate zilele. „Poetul țărănimii”, sau „badea Gheorghe” cum i se mai spunea, a rămas viu în memoria contemporanilor săi. Opera lui ne cucerește atât de mult, încât, cei ce citesc opera îl văd într-o aureolă nu numai de proroc, dar și de sfânt.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com