La 15 august 1870, în revista „Convorbiri literare” a fost publicat poemul lui Mihai Eminescu „Epigonii”. Poezia „Epigonii” de Mihai Eminescu este o operă de o mare valoare literară, care reprezintă un adevărat monument al culturii și patrimoniului național românesc. În perioada în care a fost scrisă poezia, România se afla într-un moment de tranziție, după lupta pentru independență, iar literatura română se dezvolta în paralel cu evenimentele istorice. În literatura română de la acea vreme, se remarcau curente precum romantismul și realismul, iar Eminescu a fost considerat unul dintre reprezentanții de seamă ai simbolismului, un curent literar care se concentra pe subiectivitatea și intuiția autorului și care utiliza simbolurile pentru a transmite mesaje profunde.
Mihai Eminescu a scris poezia „Epigonii” pe când avea douăzeci de ani și era student la Universitatea din Viena, ea fiind o artă poetică – specie a genului liric ce concretizează viziunea despre lume şi viaţă a unui scriitor, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale expusă într-un limbaj literar care îl particularizează. Termenul „epigon”, la care recurge Mihai Eminescu, provine din elenă și înseamnă „născut după…”. Cu timpul el a devenit peiorativ și în opera eminesciană, termenul „epigonii” îi desemnează pe scriitorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, catalogaţi drept urmaşi nedemni ai celor care au pus primele cărămizi la temelia literaturii româneşti.
Prima parte a poemului „Epigonii” cuprinde o amplă enumerare a scriitorilor înaintaşi, prezentaţi din profile diferite, de la elogiere până la tente de ironie. Cea de-a doua parte conţine o antiteză, definind trăsăturile divergente ale generaţiilor poetice evocate.
Admirația pentru trecutul literar îmbracă încă din prima strofă forme de superlativ zilele de aur a scripturilor române. Poetul vede în perioada pașoptistă asupra căreia își va concentra toată atenția în strofa următoare epoca de aur a literaturii noastre. Cantemir – croind la planuri din cuțite și pahară, Alexandrescu – palid stinge sânta candel-a sperării, Donici – cuib de-nțelepciune, Țichindeal – gură de aur, Mumulean – glas cu durere, Mureșeanu – preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet, Văcărescu – cântând dulce a iubirii primăvară, Negruzzi – șterge colbul de pe cronice bătrâne, Alecsandri – nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază sunt doar câțiva dintre precursorii care au netezit drumul creației literare pentru generația de la 1848. Meritul acestora constă, în primul rând, în contribuția lor la dezvoltarea limbii literare – văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere.
Autorul „Epigonilor” îi caracterizează și pe unii reprezentanți de frunte ai mișcărilor revoluționare din Țara Românească. Lui Heliade, care a jucat un rol important în cultura și politica țării, Eminescu îi dedică o strofă întreagă cu aluzii la Biblice și poate la Echilibru între antiteze. Pentru Eminescu opera lui Heliade este un adevăr combinat cu mituri, iar autorul un munte cu capul de piatră, bântuit de furtuni. În felul acesta, poetul prefigurează metaforic contradicțiile din activitatea lui Eliade care stă și astăzi ca o enigmă în fața lumii, apărând ca o stâncă arsă dintre nouri de eres.
În partea a doua a poemului Eminescu îi compară pe poeții contemporani, fără a-i numi, cu predecesorii săi. El îi găsește lipsiți de ingenuitate, de elanul tineresc (inimi bătrâne, urâte), ipocriți (măști râzânde), patrioți numai în vorbe, reflexivi, blazați în cuget, nesinceri și atinși de scepticism și de un pesimism fără leac, încât deși trăiesc în prezent, acești poeți sunt inactuali. Înaintașii făceau marea să cânte, epigonii mânjesc marea cu valuri. Înaintașii puneau steaua să zboare, epigonii cârpesc cerul cu stele. Tot ceea ce la înaintași era dinamic, vibrant, la epigoni a devenit încremenit (marea noastră-i de îngheț), incolor (cerul epigonilor e sur și rece).
Însă vina capitală a epigonilor stă în lipsa entuziasmului, în scepticism, în incapacitatea de a avea un ideal pozitiv, de a crea o altă lume pe astă lume de amar.
Pe mulți dintre scriitorii înaintași din „Epigonii” Eminescu i-a cunoscut din „Lepturariul” lui Aron Pumnul, fiind elev la Gimnaziul din Cernăuți și bibliotecar în biblioteca profesorului său iubit.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com