La 19 martie 1917 s-a născut marele pianist şi compozitor român Dinu Lipatti. Dinu (Constantin) Lipatti (1917-1950) a fost ales postum membru al Academiei Române. El afirma: „Muzica trebuie să trăiască sub ochii noștri, sub degetele noastre, în inima și mintea noastră, cu tot ceea ce putem noi să-i aducem ca ofrandă… Muzica este respirația lui Dumnezeu”.
A crescut într-o familie cu tradiție muzicală – tatăl său, Theodor, era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu. A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care i-a dat o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ. A urmat cursurile Conservatorului din București, iar in 1934 participa la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique. În același timp, Lipatti se manifestă și în calitate de compozitor, obținând trei recompense succesive la Concursul de compoziție „George Enescu”.
Anul 1934 reprezintă începutul unei noi etape în viața lui Lipatti: studiile sale la Paris. Pleacă împreună cu mama și cu fratele său mai mic. La Școala Normală de Muzică este întâmpinat de Cortot și de asistenta sa Yvonne Lefébure, apoi se înscrie la clasa de compoziție a lui Paul Dukas. Primii săi profesori parizieni își dau seama de la început că au de-a face nu cu un elev, ci cu un artist deja format, căruia trebuie să-i pună în valoare toate calitățile. Elogiile excepționale pe care le primea adolescentul Lipatti reprezentau, însă, în același timp, un elogiu adus pedagogiei muzicale românești. Profesorul francez care va avea cea mai mare influență asupra lui Lipatti va fi Nadia Boulanger. După dispariția lui Dukas, ea va fi cea care va declanșa tot potențialul său afectiv și artistic, care îl va plasa rapid printre cei mai mari artiști ai vremii.
În 1936 Dinu Lipatti își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București, unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniindu-l pe George Enescu. În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino, de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decide să se stabilească cu Madeleine în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva.
La 23 august 1950 interpretează la Lucerna Concertul în do major KV 467 de Mozart, cu Karajan și orchestra Festivalului. Apoi a urmat ultimul recital, cel legendar, de la Besançon. În după-amiaza zilei de 16 septembrie, Lipatti, doborât de un nou acces de febră, nu crede că va putea cânta. În cele din urmă, susținut de doctorul său, el decide să facă un mare efort. Recitalul, susținut în întregime, va fi ca un sacrificiu pe altarul artei. „Nu vă serviți de muzică, serviți-o!”, spunea el. Marele artist servea muzica pentru ultima oară. Două luni mai târziu, la 2 decembrie 1950, Lipatti se stinge din viață în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Compozițiile sale au rămas în cea mai mare parte inedite.
Personalitatea lui Dinu Lipatti se plasează în cultura românească și în afara frontierelor României pe aceeași orbită cu Enescu, Brâncuși, Eliade… Peste tot în lume, chiar pe continentele unde nu a putut să ajungă în scurta sa existență, artistul român a fost considerat ca unul dintre cei mai mari interpreți ai primei jumătăți a secolului XX.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com