În ziua de 2 ianuarie a anului 17 era noastră, în vechiul Tomis (Constanța de astăzi) s-a stins din viață marele poet al antichității Publius Ovidius Naso. El și-a petrecut aici ultimii nouă ani din viață, fiind exilat la Pontul Euxin de împăratul Romei, Octavian Augustus. Locul unde a fost înmormântat Ovidiu rămâne un mister.
Publius Ovidius Naso s-a născut la 20 martie 43 î.e.n. la Sulmona. În anul 8 e.n., pe când poetul se afla pe insula Elba, împăratul Octavian Augustus a semnat actul de exilare a lui Ovidius. A fost îmbarcat pe o corabie şi a părăsit Roma, plecând spre marginea Imperiului Roman, la Pontul Euxin. Nu avea să se mai întoarcă niciodată. Ovidiu nu avea să dezvăluie niciodată motivul exilului său. Romanticii spun că iubirea lui faţă de Iulia, fiica împăratului, i-a atras mânia lui Augustus. Criticii moravurilor de la curtea imperială sunt de părere că poetul ar fi văzut ceea ce nu trebuia să vadă – incestul împăratului cu fiica sa.
Când a murit Ovidiu, oraşul Tomis era foarte mic – „o cetate la marginea lumii“, după cum afirmă istoricii. Tomisul nu era colonie romană, ci doar un centru de comerţ. În semn de cinstire, dobrogenii i-au ridicat o statuie în piaţa care îi poartă numele. Ea a fost realizată din bronz de sculptorul italian Ettore Ferrari, în 1887. La dezvelirea ei a participat cel dintâi prefect al Constanţei, Remus Opreanu, cel care iniţiase „Comitetul pentru statuia lui Ovidiu“. Chipul lui Ovidiu a fost realizat după o stampă veche, întrucât nu au existat imagini cu chipul marelui poet latin. Poetul este sculptat în poziţie meditativă, îmbrăcat în togă romană. Epitaf pe statuia din vechiul Tomis îi sunt propriile versuri trimise din exil soţiei sale: „Sub astă piatră zace Ovidiu / Cântăreţul iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent / O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată / Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”.
Ovidiu, datorită perfecţiunii formale a stilului, umorului fin şi fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horaţiu şi Virgiliu. Poetul a excelat în forma distihului elegiac, cu excepţia celebrei sale opere „Metamorfoze”, scrise în hexametru dactilic, după modelul „Eneidei” lui Virgiliu sau epopeilor lui Homer. Cele mai cunoscute opere ale sale de dinainte de exil sunt volumele „Amores” („Iubiri”), „Heroides” („Eroine”), „Arsa amandi” („Arta de a iubi”), „Remedia amores” („ Remediile Iubirii”) şi celebrele „Metamorfoze”.
Cronicarii moldoveni integrează chestiunea exilului lui Ovidiu în contextul mai larg al istoriei țării. Un exemplu notabil în acest sens este opera prințului cărturar Dimitrie Cantemir. Biografia și cauzele exilului poetului sunt prezentate pe scurt în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, dar problema exilului sau, mai bine spus, a prezenței poetului în actualul spațiu românesc este ceea care îl interesează cu adevărat pe Cantemir. Pentru prințul moldovean, scrierile de exil ale lui Ovidiu constituie o sursă istorică care demonstrează prezența dacilor și a geților pe ambele maluri ale Dunării. Astfel, în stilul său caracteristic, Cantemir se apleacă cu erudiție și pasiune asupra identificării anticei Tomis. Folosind o imensă documentație, din care nu lipsesc lucrările contemporanilor și predecesorilor săi, argumente de ordin etimologic precum și tradiții locale, cărturarul optează pentru identificarea cetății Tomis cu Cetatea Albă, ipoteză care se impune în epocă. Acest fapt explică de ce, în contextul expansiunii Imperiului Rus până la gurile Nistrului, țarina Ecaterina a II-a întemeiază, în 1791, orașul Ovidiopol în apropiere de locul exilului propus de Cantemir.
În secolul XIX, numit secolul națiunilor, imaginea lui Ovidiu prezintă o dublă atracție pentru patrioții români. Mai întâi, prezența poetului la țărmul Mării Negre și opera sa redactată aici sunt considerate o dovadă a romanității românilor. În al doilea rând, poezia exilului lui Ovidiu, încărcată de nostalgia pentru Roma, devine sursă de inspirație pentru aspirațiile naționale ale românilor.
Ecourile ovidiene se fac simțite în beletristica română încă de la începuturile ei. Constatând rolul jucat de poetul sulmonez în cultura românească, Tudor Arghezi îl numea „strămoşul nostru de limbă, de sânge şi simţire”. Mai întâi apar primele traduceri în secolul al XVII-lea – o culegere de aforisme ovidiene datorată sasului Valentin Franck, în maghiară, germană și română, și fragmente din elegiile pontice traduse liber de Miron Costin. În secolul al XVIII-lea, Nicolae Costin traduce pasaje din „Metamorfoze”, lucrare care cunoaște numeroase traduceri și adaptări, mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Trebuie observat că majoritatea traducerilor din textele ovidiene făcute în secolul al XIX-lea se adresează publicului larg, iar spre sfârșitul secolului, textul ovidian, în original sau traducere, este inclus în programa școlară de gimnaziu și liceu. Prin studierea limbilor clasice în școală, în special a limbii latine, se urmărește racordarea la cultura occidentală, dar și sublinierea originii latine a limbii române, un proces care ia amploare în a doua jumătate a veacului XIX.
Ovidiu devine primul mesager trimis de Roma printre geți, simbolul latinității românilor în general și în particular un argument forte al romanizării Dobrogei. Deja la acea dată rezultatele descoperirilor arheologice din zona Constanței întăreau veridicitatea ipotezei care identifica locul exilului lui Ovidiu, Tomis, cu orașul modern Constanța.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com