La 2 martie 1716 apare lucrarea lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae”, prima monografie geografică la români, scrisă în limba latină, la cererea Academiei din Berlin. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci și pentru observațiile etnografice și folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul cărturar român care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia și folclorul. Pentru istorici, Descrierea Moldovei este cea mai prețioasă dintre lucrările lui Dimitrie Cantemir, fiind singura descriere a societății și a statului feudal moldovenesc datorată unui român.
La 11 iunie 1714 fostul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a devenit membru de onoare al Academiei din Berlin, care îi ceru să scrie o monografie despre geografia, istoria, religia și limba poporului român. Așa a apărut în latină „Descrierea Moldovei”, care a fost publicată în traducere germană 53 de ani mai târziu. În 1789 a fost editată în limba rusă. Traducerea românească a „Descrierii Moldovei” a apărut la un secol de la moartea autorului ei, Dimitrie Cantemir. Ea a fost tipărită în 1825 la Mănăstirea Neamț sub titlul „Scrisoarea Moldovei”.
„Descrierea Moldovei”, una dintre cărțile fundamentale ale spiritualității și civilizației românești multiseculare a fost, începând din secolul XVIII, antrenată în circuitul de valori ale științei și culturii europene, devenind o operă reprezentativă nu doar a culturii romanești, ci și a celei europene, mai ales drept una dintre proeminentele lucrări științifice cu conținut descriptiv-geografic (enciclopedice) din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Pentru oamenii de știință de azi „Descrierea Moldovei” este valabilă ca informație științifică pentru epoca în care a trăit autorul, în care a cunoscut ca domn viața socială și organizarea politică a țării.
Ca model pentru întocmirea scrierii sale, Dimitrie Cantemir a folosit lucrări ale unor cronicari polonezi şi ale unor geografi greci. Pentru diverse date el recurge la letopiseţul lui Grigore Ureche, la letopiseţul lui Miron Costin, la cărți rusești, la geografi şi istorici din vechime precum Ptolomeu, Strobon, Eutropius, Ammian Marcelin, Niketas Choniates. Dimitrie Cantemir citise lucrarea „De neamul moldovenilor” de Miron Costin, precum şi scrierile acestuia în limba poloneză despre geografia şi istoria Țărilor Române.
Ca izvoare, modele și îndemnuri pentru scrierea acestei cărți, autorul se sprijină în primul rând pe școala cronicarilor moldoveni și munteni, care se ridicase peste treapta analisticii și ajunsese la o concepție clară despre originile neamului românesc și despre istoria țărilor române. De asemenea, modelele sale de inspirație, ideile sale științifice și metoda lui trebuie căutate în literatura științifică a vremii, nu numai la cronicarii români, Dimitrie Cantemir fiind un om de cultură europeană. Astfel, el are ca model profesori de la Școala Patriarhiei din Constantinopol, geografi-istorici din Grecia, Polonia și Rusia și, mai ales, savanți germani stabiliți în Rusia, prin intermediul cărora intra în contact cu Academia din Berlin, al cărei membru devine și la al cărei îndemn scrie această lucrare. Un alt izvor important pentru realizarea acestei cărți au fost cunoștințele proprii și cele ale moldovenilor care îl însoțeau în Rusia. Dimitrie Cantemir a avut la îndemână multe cărți din bibliotecile din Rusia, pe care nu le-ar fi putut avea în Moldova, una din cele mai importante fiind Sinopsisul istoriilor rusești de la Kiev, tipărit în acest oraș la 1674.
Lucrarea este alcătuită din trei părți și este însoțită de prima hartă a Moldovei. Ea are un caracter enciclopedic, conținând descrieri pertinente și complete de natură geografică, politică, administrativă, organizatorică, socială, lingvistică, etnografică ale Moldovei. Țara Moldovei este prezentată cu istoria sa, geografia fizică, fauna, instituțiile sale, structura socială și viața poporului. Ediția princeps a fost tradusă în limba germană (Frankfurt și Leipzig, 1771), de un geograf și profesor german, Anton Fiedrich Büsching, cu ajutorul lui Johan Ludwig Redslob, iar prima traducere în limba română a fost făcută în 1806, de către banul Vasile Vârnav și a fost publicată pentru întâia oară la Mănăstirea Neamț, în 19 august 1825, sub titlul „Scrisoarea Moldovei”.
A doua ediţie a lucrării apare la Iaşi în anul 1851, după traducerea lui Vasile Vârlav, sub îngrijirea lui Costache Negruzzi, la Tipografia francezo-română, iar ediţia a treia apare tot la Iaşi, în 28 noiembrie 1865, la Imprimeria A. Berman, fiind îngrijită de antiunionistul Teodor Boldur-Lăţescu, redactorul ziarului „Moldova” din Iaşi. În anul 1869, Episcopul Melchisedec Ştefănescu comunică Societăţii Academice Române faptul că în biblioteca Academiei de teologie din Moscova se află manuscrisul latinesc al „Descrierii Moldovei”, iar guvernul rus împrumută manuscrisele lui Dimitrie Cantemir, în anul 1870. La 200 de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir, George Pascu redactează a doua traducere din latină a lucrării pe care o publică la Bucureşti în anul 1923, iar a treia traducere din latină, independentă de celelalte, o realizează acad. Gh. Adamescu şi o publică în „Cartea românească”, în anul 1942. La 300 de ani de la naşterea lui Cantemir, Academia Română a luat iniţiativa să editeze o lucrare bilingvă cu un comentariu istoric şi un studiu cartografic, care apare în anul 1973.
„Descriptio Moldaviae” nu a fost însă singura lucrare importantă a lui Cantemir. Amintim aici „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea”, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în anul 1698, considerată prima lucrare filosofică românească, apoi lucrarea filosofică „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago 1700”, „Istoria ieroglifică”, scrisă la Constantinopol în română (1703 – 1705), considerată prima încercare de roman politico-social, „Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane”, redactată în latină între 1714 şi 1716 sau „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, scrisă mai întâi în latină, dar tradusă apoi de autor în română (1719 – 1722).
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com