La 21 martie a anului 1821 Tudor Vladimirescu, însoţit de pandurii săi, intră în Bucureşti. Pe Dealul Mitropoliei, arnăuţii lui Bimbaşa Sava deschid focul asupra pandurilor.
Tudor Vladimirescu (1780-1821) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor. Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului”, Tudor Vladimirescu este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor”. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război. Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti la 21 mai, Tudor Vladimirescu a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai, fiind învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor.
La acest moment, istoriografic nu mai este nici o problemă ca Tudor Vladimirescu să fie recunoscut ca iniţiator, conducător şi martir al evenimentelor din 1821. Chiar eroul din Vladimiri avea să spună în mai 1821 în momentul când era arestat de eterişti în tabăra de la Goleşti: „Vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii”.
Chiriac Popescu, unul dintre cei implicaţi în uciderea lui Tudor Vladimirescu, ne-a lăsat un portret extrem de interesant: „om al războiului, îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet, nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos”. De fapt avem de-a face cu tipul de erou romantic cu origine modestă (fiu de moşneni), ascensiunea sa materială şi ca rang social care i s-au datorat în totalitate calităţilor proprii, curajul şi vitejia sa probate în repetate rânduri pe câmpul de luptă şi recunoscute cu decoraţii şi ordine şi, bineînţeles, fapta sa fără egal şi sfârşitul tragic.
Tudor Vladimirescu nu aparţine doar oltenilor, sau doar muntenilor unde a condus Revoluţia. Încă din timpul vieţii a intrat în creaţia populară şi era aştetat şi pe alte meleaguri. Astfel, ţăranii din Hunedoara aşteptau: „Un crăişor s-a ivit dinspre Răsărit, al cărui nume este Toderaş”, sau: „de către Răsărit s-a ridicat un crăiuţ cu numele Todoraş…Acum îi în Ţara Românească, isprăveşte lucrul cu boierii şi, de se va sfârşi lucrul bine acolo, până la Paşti o da şi într-acoace… să facă şi aicea dreptate”.
O altă caracterizare foarte interesantă a lui Tudor Vladimirescu ne-a lăsat Ştefan Scarlat Dăscălescu, secretar al caimacamului Craiovei: „Cine ştie ce ar fi fost într-o altă epocă cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit(…). Cromwell al ţării noastre”.
Dimitrie Bolintineanu îl va numi pe Tudor, poate surprinzător, „un mare poet” şi va considera că „Operele sale sunt patrioticele lui proclamaţiuni către poporul român, chemându-l la arme pentru dezrobirea patriei”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com