La 24 aprilie 1877 a început Războiul Ruso-Turc (1877-1878), la care a participat și România pentru a-și cuceri independența de stat deplină față de Turcia. A fost un război între două imperii – Rus și Otoman, ațâțat de primul. La originea lui a stat răspândirea naționalismului în Peninsula Balcanică și dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeii, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.
Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia și Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman. Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră etc. În această situație, ministrul de război român, Alexandru Cernat, a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declară rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoașterea existenței stării de război dintre cele două state. Pe 9/21 mai 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților a proclamat independența României, Mihail Kogălniceanu ținând un discurs memorabil. A doua zi Senatul a votat proclamația de independență, iar acest act a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. În iunie 260.000 de soldați ruși și 802 tunuri încep să traverseze teritoriul României. Armata țaristă, protejată de flotila românească, a trecut Dunărea și a intrat în Dobrogea.
Efectivul de care dispunea armata turcă în Balcani era de 186.000, dotați cu 210 tunuri. Cu toată această inferioritate numerică față de tabăra rusă, turcii aveau avantajul fortificațiilor. După eșecul înregistrat în cucerirea fortificațiilor de la Plevna, arhiducele Nicolae, comandantul armatei țariste, solicită ajutor urgent din partea românilor. Armata română, formată din 52.000 de soldați, a trecut Dunărea în august 1877 și a contribuit decisiv la cucerirea cetății Plevna, punct strategic important în apărarea turcă. Armatele române și rusești, împreună cu trupe de voluntari sârbi, bulgari și muntenegreni, au luptat și în alte puncte fierbinți ale războiului ruso-turc, precum: Rahova, Vidin, Smârdan și Belogradcik.
Armata română a primit sprijinul societății românești. În România, dar și în Transilvania, au fost desfășurate acțiuni prin care s-au strâns bani, alimente și haine pentru armată. Din punct de vedere financiar, contribuția României la acest război s-a ridicat la 100 milioane de lei de la bugetul de stat, plus alte 10 milioane strânse din donații. Din păcate, aceasta nu a fost singura contribuție a țării noastre. Până la semnarea armistițiului, aproximativ 10.000 de români și-au găsit sfârșitul pe câmpurile de bătălie.
Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român. În rezultatul războiului, la 3 martie 1878, la San Stefano a fost semnat Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman. În urma acestui tratat a fost creat Principatul Bulgariei și recunoscută independența Muntenegrului, Serbiei și României. României i se impune cedarea celor trei județe din sudul Moldovei – Cahul, Ismail și Bolgrad. Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată la 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de ministrul de externe român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. Realitatea este că Rusia nu a dorit „apărarea și respectarea” integrității teritoriale a României, ci cucerirea a cât mai mult din Imperiul Otoman. Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfăcute de tratatul de la San Stefano, prin care Imperiul Rus și-a extins influența în Balcani și Caucaz, la Congresul de la Berlin cerând o revizuire ce va fi obținută prin Tratatul de la Berlin din 1878. La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască independența României, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța și mica Insulă a Șerpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei Cahul, Ismail și Bolgrad, care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com