La 25 iunie 1685, pe tronul Țării Moldovei a urcat Constantin Cantemir. Cantemireştii, după cum remarcă însuși Dimitrie Cantemir, erau „coborâtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crâm”. Această idee este preluată de istoricul A. D. Xenopol: „Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”.
Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a născut la 8 noiembrie 1612 în localitatea Silişteni. Rămânând fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tânărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă, ajungând după 17 ani căpitan de cavalerie. În 1660 se întoarce acasă din armată, devenind ceauş spătăresc la curtea domnitorului Munteniei Grigore Ghica. După ce în 1664 acesta pierde tronul, Constantin Cantemir revine în Ţara Moldovei pe timpul domnitorului Eustratie Dabija, unde obţine dregătorii importante. Tot în această perioadă, Constantin Cantemir se căsătoreşte cu Ruxanda Gane. Din acest mariaj se naşte Ruxanda. Dar peste trei ani consoarta pleacă în lumea celor drepţi. În 1668 o ia de soţie pe Ana Bantâş, cu care va avea doi copii – Antioh şi Dimitrie. Prin această ultimă căsnicie Constantin se înrudea cu câteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, precum şi cu domnii Eustratie Dabija şi Gheorghe Duca. Este de menţionat că, adunând la averea sa zestrea însemnată a soţiilor sale, el va deveni unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Ţării Moldovei.
Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: mai întâi vornic de Bârlad, apoi armaş, serdar şi mare clucer. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Acest fapt a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe Constantin Cantemir la domnie.
Primii ani de domnie sunt marcaţi de rivalitatea turco-polonă. Ţara era bântuită şi pustiită de tâlhari. Boierimea era împărţită. Un pas spre împăcare a fost îmbunătăţirea relaţiilor cu Miron Costin, care se afla în Regatul Polon. Cronicarul este numit staroste de Putna, iar fiica domnului, domniţa Safta, se căsătoreşte cu Pătraşcu cămăraşul, fiul lui Miron Costin. Pentru a stârpi tâlhăria, Cantemir stabileşte pedepse drastice.
În toamna lui 1685 polonezii au trecut Nistrul şi au ajuns până la Baia şi Iaşi. Însă lângă Boian armata turcilor, tătarilor şi moldovenilor i-a bătut pe polonezii conduşi de hatmanul Ioan Jablonewski. Regele Sobieski organizează, în 1686, o nouă invazie contra Moldovei, cu scopul de a-l urca pe tron pe Ştefan Petriceicu. Leşii, în alianţă cu cazacii, au ocupat Iaşul, unde au fost întâlniţi de mitropolitul Dosoftei. Armata domnului moldovean, ajutat de tătari, reuşeşte în octombrie al aceluiaşi an, să-i facă pe polonezi să se retragă peste Nistru. În pofida victoriilor repurtate de Liga Sfântă asupra Imperiului Otoman, Constantin Cantemir rămâne fidel turcilor.
Moartea l-a prins în plină activitate politică. La 16 martie 1693 Constantin Cantemir îşi dă obştescul sfârşit. Este printre puţinii domni ai perioadei care şi-au păstrat tronul până la moarte. În pofida unei domnii pline de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator. Până şi Nicolae Costin recunoaşte că domnul era „foarte viteaz, bun, iară la fire blând şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mânie întâi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”. În timpul domniei lui Antioh Cantemir osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la Mănăstirea Mira (Mera), una din ctitoriile sale.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com