La 26 iulie 1476 a avut loc Bătălia de la Valea Albă (Războieni), eveniment important din istoria Moldovei medievale. Oastea moldavă sub conducerea lui Ștefan cel Mare a ieșit aici să-și apere moșia în fața armatei invadatoare, numeric superioare, a Imperiului Otoman, în frunte cu sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.
Domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare, dispunea de „Oastea Mică”, compusă din cetele de pe moșiile boierilor și cetele de târgoveți, o oaste preponderent călare și relativ bine înarmată, cu un efectiv de 12-15.000 de oameni, și de „Oastea Mare”, formată din oastea mică și din cetele de răzeși, care nu erau la fel de bine înarmați, dar care putea ajunge până la 40-50.000 de luptători.
La cererea sultanului Mehmed al II-lea, în primăvara aceluiași an, Moldova este invadată de cetele tătărești, cu un efectiv de 15 mii de ostași, ca apoi acestea să se alăture oastei otomane. Ștefan cel Mare a fost impus să lupte mai întâi împotriva tătarilor, cu întreaga sa oaste. Tătarii au fost învinși lângă localitatea Ștefănești de pe malul Prutului și Ștefan cel Mare scapă de un adversar extrem de incomod prin mobilitatea sa. Însă domnitorul moldovean este nevoit să elibereze din oastea sa mari cete de răzeși, care cereau să fie lăsați la vetrele lor pentru a vedea urmările invaziei tătărești. Astfel, lui Ștefan cel Mare i-a rămas la dispoziție doar oastea mică, de aproximativ 12-15.000 de oameni, la care se adăugau cetele de răzeși din nordul Moldovei, ale căror gospodării rămăseseră neatinse de tătari. Cu această oaste Ștefan a hărțuit oastea otomană, atacând cetele de cavalerie ușoară turcești, care asigurau prin jaf aprovizionarea armatei otomane cu nutreț și hrană.
Bătălia de la Valea Albă a fost începută de Ștefan cel Mare în jurul orei 3 după amiaza, când o parte din cavaleria moldovenească (aproape 4.000 de oameni) a atacat tabăra musulmană. Iar un alt corp de oaste de aproximativ 1.000 de oameni a fost ascuns în pădure, având misiunea de a-i ataca din flanc pe turci.
Mehmed Cuceritorul, dorind să rezolve într-o singură bătălie decisivă soarta campaniei, ordonă riposta împotriva moldovenilor. Cei 4.000 de călăreți moldoveni sunt atacați și aceștia se retrag către Valea Pârâului Alb, vale ce fusese întărită cu trunchiuri de copaci, căruțe și tunuri pentru asigurarea unei protecții mai bune a celor care urmau să se apere aici. Călăreții moldoveni se retrag urmăriți de cetele de achingii din Rumelia și Anatolia, iar turcii sunt prinși în focul încrucișat al tunurilor moldovenești și al trupelor de arcași moldoveni. La această ambuscadă se adaugă și atacul din flanc și din spate al celor 1.000 de călăreți lăsați de Ștefan în pâlcul de pădure. Această acțiune a dus la decimarea și dezorganizarea totală a cavaleriei ușoare turcești.
Pentru a reechilibra lupta, sultanul a ordonat trupei de infanterie de elită de care dispunea să atace pozițiile moldovene, dar aceștia, după aproape o oră petrecută sub tirul artileriei și arcașilor moldoveni, dau semne că se retrag. Atunci Mehmed a decis să se avânte personal în luptă alături de garda sa. Exemplul său a ridicat moralul ienicerilor și un al treilea val de atac s-a revărsat spre pozițiile moldovene. Apărarea moldoveană este străpunsă aproape de lăsarea serii. Ștefan a lăsat pe poziție un mic contingent din Oastea Mică ce avea rolul de a întârzia o eventuală angajare a cavaleriei turcești în urmărirea trupelor sale și la adăpostul întunericului se retrage.
Armata moldoveană a fost învinsă, dar pierderile au fost foarte mari de ambele părți. Dacă turcii au pierdut aproape 30.000 de oameni, Ștefan a pierdut 11 boieri din Sfatul țării, iar aproape 1.000 de oameni, care au acoperit retragerea moldovenilor, au fost făcuți prizonieri. Cronicarii vremii au menționat că tot câmpul de luptă a fost acoperit de oasele celor căzuți, ceea ce reprezintă probabil o sursă a toponimului Valea Albă.
Pentru turci, această victorie n-avea să fie prea deosebită de o înfrângere rușinoasă. Ei se aflau, în număr mare, pe un teritoriu ostil, cu serioase dificultăți în aprovizionarea cu hrană pentru trupe și nutrețuri pentru cai. Ba mai intraseră și molimele între ei, mai ales ciuma.
Mai târziu, așa cum îi era obiceiul, Ștefan cel Mare a ridicat în amintirea acestei bătălii, Biserica de la Războieni, biserică care se deosebește de celelalte ctitorii ale domnitorului, deoarece a fost concepută cu destinație specială și anume de a adăposti osemintele oștenilor căzuți în bătălia de la Valea Albă – Războieni din anul 1476.
Această biserică nu se distinge prin proporții sau monumentalitate, însă ea a dăinuit peste secole ca un simbol al spiritului de sacrificiu al moldovenilor și ca o recunoaștere a geniului militar a marelui voievod, Ștefan cel Mare.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com