La 31 martie 1933 s-a născut unul dintre cei mai mari poeți români ai contemporaneității, Nichita Stănescu, membru post-mortem al Academiei Române.
Nichita Hristea Stănescu (nume literar Nichita Stănescu) s-a născut la Ploieşti, judeţul Prahova. Considerat atât de critica literară, cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut în 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul secolului al XIX-lea. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în 1910, în orașul Voronej din Rusia. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin. După Revoluția din Octombrie el se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fiice, în România, la Ploiești. Aici, în orașul petroliștilor , viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.
Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita Hristea Stănescu.
Creația poetică a lui Nichita Stănescu a fost apreciată chiar de la bun început. Primul premiu al Uniunii Scriitorilor din România i s-a acordat în anul 1964 pentru volumul de poezii „O viziune a sentimentelor”. Apoi cu asemenea premii au fost menționate cărțile sale „Necuvintele” (1969), „Cartea de recitire” (1972), „Starea poeziei” (1975). În anul 1975 poetul român Nichita Stănescu devine deținătorul Premiului Internațional „Gottfried von Herder”, iar în 1978 – al Premiului „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii „Epica Magna”. În 1982 i se înmânează Premiul „Cununa de Aur” al Festivalului Internațional „Serile de Poezie de la Struga” din Macedonia.
Poetul Nichita Stănescu a fost un mare patriot. El afirma: „Patria mea este limba română”. În anul 1976 el a vizitat pentru prima dată Chișinăul. Cu primul său pas pe peronul gării din Chișinău, Nichita Stănescu a intrat în poveste. Faptul excepțional, povestit și de alți scriitori, reconstituit și Serafim Saka în „romanul-faptă” „Pe mine mie redă-mă”, fixează expresia poetului înfiorat de „glasul iubirii”: „Ajuns la Chișinău și călcând pe străbunul pământ românesc al Basarabiei, sentimentalizatul, dar și nedormitul Nichita a avut o clipă de mare inspirație. De îndată ce a coborât din tren, s-a lăsat în genunchi și s-a înclinat să sărute pământul. Dar cum pământul nu mai era demult pământ – era asfalt puturos, ca la gară –, poetul s-a târât în genunchi până la zidul gării, pe care, după ce l-a îmbrățișat ca pe o ființă vie, l-a sărutat zgomotos. În văzul și auzul tuturora, dar admirat numai de unii”.
În una din zile, scriitorii trebuiau să contribuie artistic la spectacolul dedicat inaugurării Casei-muzeu „Alecu Donici”, de lângă Orhei. Când lui Nichita Stănescu i s-a oferit cuvântul, a rostit cu solemnitate de epopee o frază remarcabilă, încărcată de multe înțelesuri: „Suntem pentru prima oară aici doi scriitori români, care am făcut cel mai lung drum din viața noastră: de acasă până acasă”. La un prim nivel de pătrundere a sensului, fraza însemna un fel de reproș la adresa marilor diriguitori de suflete că, pentru a ajunge de la București la Chișinău, el, Nichita Stănescu și colegul său Mircea Tomuș au avut de făcut un drum cu trenul pe la Moscova. De fapt, expresia „de acasă până acasă” a dinamitat – politic și poetic – discursul lui și i-a făcut pe unii să-și ciulească urechile. A continuat apoi să improvizeze, cu candoarea-i specifică, câteva versuri dedicate lui Donici. Minunata expresie a fost reluată de Nichita Stănescu într-un interviu pe care l-a dat lui Mihai Cimpoi în scurtul drum parcurs de ei doi de la hotel la sediul Uniunii Scriitorilor. Fiind întrebat: „Cum te simți la noi în Basarabia, Nichita Stănescu?” poetul a răspuns, cu sentimentul că împărtășește ceva profund, printr-o altă frază mișcătoare: „Sunt acasă. Am venit de acasă acasă. Dealurile și văile sunt aici eminesciene, ca pretutindeni în România”.
Firește, Nichita Stănescu a iubit și Bucovina, despre care spunea: „Bucovina este aura nordică a Dunării”. În anul 1997, poetul cernăuțean, Vasile Tărâțeanu, devine laureat al Marelui Premiu „Nichita Stănescu” al Academiei Române.
Nichita Stănescu s-a stins din viață la 13 decembrie 1983, trăind pe acest pământ exact 50 de ani.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com