La 4 martie 1882 s-a născut Nicolae Titulescu, diplomat, jurist, profesor și om politic român, în repetate rânduri ministru de Externe, fost președinte al Ligii Națiunilor. Una din personalităţile de prim rang pe care România le-a dat, Nicolae Titulescu a fost un om dedicat ţării sale în pofida ostilităţii, a izolării politice, punând la dispoziţie un fantastic univers de idei şi acţiune politică, de multe ori depăşind graniţele verosimilului. A fost singurul român care a ajuns preşedinte al Ligii Naţiunilor (predecesoare a ONU) şi singurul preşedinte care s-a bucurat de două mandate. Personalitate marcantă în domeniul diplomaţiei, a avut un rol esenţial în recunoaşterea unităţii naţionale a României în opinia publică internaţională. Este creditat cu introducerea ideii de „spiritualizare a frontierelor”, care presupune o apropiere transnaţională bazată pe valorile spirituale şi culturale.
Orator de calibru şi diplomat de talie internaţională, Nicolae Titulescu a fost un om al păcii, în favoarea relaţiilor cordiale cu vecinii, dar şi a restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – deşi unii i-au reproşat ca nepotrivită apropierea sa de vecinul de la Est – cu condiţia protejării graniţelor României. Tot lui i se datorează lansarea conceptului Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală, însă personalitatea sa avea să fie izolată după alierea României cu Germania, în anii interbelici, fiind constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Pentru toate realizările sale excepţionale, Nicolae Titulescu a rămas un model demn de urmat, un reper de marcă al României în diplomaţia internaţională, fiind considerat de mulţi istorici drept cea mai importantă personalitate internaţională din perioada interbelică.
Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia unui distins magistrat, Ion Titulescu, preşedintele de la acea vreme al Curţii de Apel Craiova. În anul 1893 este admis în prima clasă a Liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova, devenind primul premiant de onoare al liceului – după absolvirea Bacalaureatului – şi cel mai strălucit absolvent al instituţiei şcolare de până atunci.
Rezultatele de excepţie cu care încheie liceul îi aduc o bursă la Facultatea de drept de la Paris, unde se află sub îndrumarea renumiţilor jurişti Marcel Planiol şi Charles Lyon-Caën, absolvită după patru ani de studii, în 1904, cu diploma de jurist. În ianuarie 1905, Nicolae Titulescu a devenit doctor în drept civil, iar la 23 martie 1905 este numit profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi. În 1909 este transferat la Catedra de drept civil de la Universitatea din Bucureşti. În același an Nicolae Titulescu intră în rândurile Partidului Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu şi, în anul 1912, în urma alegerilor, devine deputat în Parlamentul României. În anul 1917 este numit ministru al finanţelor în guvernul Ion Brătianu-Take Ionescu, iar în anul următor, înfiinţează, împreună cu alte personalități române – Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille – la Paris, Comitetul Național Român, organizaţie având ca obiectiv principal susţinerea internațională a dreptului românilor la unitatea națională, un comitet care avea să fie recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organism plenipotențiar al națiunii române. În anul 1920 primeşte prima sa misiune diplomatică, fiind delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, şi unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial. Şi tot în anul 1920 devine delegat permanent la sesiunile Adunării Societăţii Naţiunilor – înfiinţată în urma Conferinţei de Pace din 25 ianuarie 1919, un precursor al Organizaţiei Naţiunilor Unite de astăzi – şi la lucrările majorităţii sesiunilor Consiliului Ligii Naţiunilor, poziţii ocupate până în anul 1936. În anul 1921, Nicolae Titulescu este trimis extraordinar şi plenipotenţiar al României la Londra, post pe care-l va ocupa, cu o întrerupere până în anul 1932, excepţia constituind-o anii 1927-1928, în care a fost numit ministru al afacerilor externe. În 1935 realismul gândirii lui Titulescu şi activitatea sa prodigioasă în slujba păcii, au determinat Consiliul profesoral al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi să adopte, la 7 februarie, hotărârea de a-l recomanda pe Nicolae Titulescu la Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1935, şi cu sprijinul altor personalităţi politice ale vremii, dar anumite jocuri de culise au împiedicat concretizarea în acest fel a unei recunoaşteri de largă expresie naţională şi internaţională. Finalul mandatului în fruntea diplomaţiei române vine la 29 august 1936, după demiterea sa din guvernul Gheorghe Tătărăscu, de către regele Carol al II-lea, la presiunea cercurilor politice reacţionare. Nicolae Titulescu a murit la 17 martie 1941, la Hotel Carlton, în Cannes, și a fost înmormântat la 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sfântul Mihail“, tot în Cannes, în pofida dorinţei sale testamentare, regimul politic al vremii nefiind de acord cu înhumarea sa în ţară. Dorinţa sa avea să fie îndeplinită abia după Revoluţia din 1989, la 14 martie 1992, rămăşiţele sale pământeşti fiind aduse în România şi reînhumate în Cimitirul Sfânta Ecaterina din Şcheii Braşovului.
Titulescu a atras simpatiile unor personalităţi importante din viaţa publică franceză şi sovietică printre care A. F. Frangulis, Edouard Herriot şi Maxim Litvinov. Datorită abilităţilor şi realizărilor sale a fost supranumit „Ministrul Europei”. A fost preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale, preşedinte de onoare al Comitetului Român al Reuniunii Internaţionale pentru Pace şi doctor honoris causa la universităţile din Bratislava şi Atena.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com