La 5 februarie 1859 a murit Alecu Russo (1819-1859), ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului „Cântarea României”, tipărit anonim, fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române.
Alecu Russo s-a născut într-o familie de boieri români, la Chişinău, pe 17 martie 1819. La vârsta de zece ani, a plecat la studii în Elveţia, unde a învăţat limba franceză şi germană. A făcut şi studii practice la o casă de comerţ turcească din Viena. A revenit în ţară în 1836, la Iaşi, vechea capitală a Moldovei, unde a stat ceva timp.
În 1840 a scris trei lucrări importante: „Piatra Teiului”, „Iaşii şi locuitorii lui în 1840” şi „Studii Literare”. Operele descriu realităţile autohtone specifice societăţii româneşti din acea epocă. Piesă de teatru scrisă de el, „Jicnicerul Vadră”, și prezentată la Teatrul Naţional din Iaşi a deranjat autorităţile vremii care apărau regimul tiranic al domnitorului Mihail Sturza. În primăvara anului 1846, când avea doar 27 de ani, Alecu Russo a fost exilat pe o perioadă de cinci săptămâni la Soveja, în munţii Vrancei. Autorităţile apreciau că piesa „atacă orânduiala publică şi întocmirea ţării”. În acelaşi timp, actorii care au jucat in piesa sa au fost exilaţi la mănăstirea Caşin. Această experienţă pe care Russo a trăit-o pe pământuri vrânceni a povestestit-o în lucrarea „Jurnalul Soveja”. Ea a fost publicată după moartea scriitorului de către Alexandru Odobescu. Este o primă scriere de acest gen din istoria literaturii române. Tot în jurnal, Alecu Russo povesteşte cum a înregistrat una dintre variantele baladei „Mioriţa”, după o întâlnire cu un lăutar al locului. El scria: „11 martie. Toată noaptea a bătut un vânt năprasnic; drept mângâiere îmi spun că nu e nimic pe lângă val-vârtejul ce se obişnuieşte pe aci. Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier… Variaţii pe fluier, improvizate de un concertant al locului… E un mândru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adică oameni de la munte şi care par a face oarecare deosebire între neamul lor şi al oamenilor de la câmp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apăsat şi se aduce ca al ardelenilor. El cântă tot felul de cântece, şi moldoveneşti şi mocăneşti şi ardeleneşti şi în sfârşit ştie a o întoarce şi pe struna acelei poeme aşa de simplă şi nevinovată, aşa de dulce şi plină de dor şi duioşie, ce se cheamă doina!”. Balada a fost prelucrată şi publicată ulterior de prietenul său Vasile Alecsandri.
Exilul la Soveja s-a încheiat pe data de 4 aprilie, ulterior poetul întorcându-se la Iaşi, unde şi-a continuat activitatea literară. Russo a luat parte şi la Revoluţia de la 1848 din Moldova, dar şi în celelate provincii româneşti, fiind şi arestat. În anul 1848, după înfrângerea Revoluţiei paşoptiste, Alecu Russo s-a aflat la Cernăuţi, cu alţi revoluţionari-refugiaţi din Moldova, găzduiţi de celebra familie de patrioţi români Hurmuzachi. Opera de căpătâi a lui Alecu Russo, „Cântarea României”, a fost publicată pentru prima dată în anul 1850 în „România Viitoare”, revistă politică a românilor exilați la Paris, în versiune franceză. În limba română va apărea în „România literară” a lui Vasile Alecsandri în 1855. Mai târziu renumitul istoric român, Nicolae Iorga, va aprecia opera lui Alecu Russo: „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea întitulată „Cântarea României” … E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, „țara cea dragă”, și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea evenimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“ .
Alecu Russo s-a stins din viaţă prea devreme, la doar 40 de ani. A avut o existenţă zbuciumată şi nu a avut timp să închege o operă de dimensiuni mari. A decedat la 5 februarie 1859, la puţin timp după ce i se înfăptuise unul din idealurile patriotice pentru care luptase, Unirea Principatelor. „Ostaş al propăşiri”, cel care şi-a închinat viața luptei pentru o lume mai bună, mai echitabilă, Alecu Russo şi-a câştigat cu prisosinţă dreptul de a trăi în memoria plină de recunoştinţă a generaţiilor din secolele ulterioare.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com