La 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, și regele Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei şi Croaţiei, au încheiat la Braşov un tratat de cooperare militară antiotomană.
Mircea cel Bătrân (1355-1418) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale. Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin şi în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate.
În 1394 are loc lupta de la Rovine. Cronicarul turc Orudj consemnează că „s-a dat o mare bătălie”, că „din amândouă părţile au murit mulţi oameni” şi că, la sfârşit, sultanul „se retrăgea plin de demnitate”. La rândul lor, cronicile slave arată că „lănci nenumărate s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu se putea vedea de mulţimea lor”, adăugând că, din cauza pierderilor suferite, Baiazid „s-a spăimântat şi a fugit. Iar râul acela curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”. Adevărul e undeva la mijloc. Se pare că Mircea cel Bătrân obținuse un succes din punctul de vedere al daunelor provocate adversarului. Totuși, turcii erau prea mulți pentru a fi goniți peste Dunăre. Un pretendent, Vlad, este pus de otomani pe tron.
Mircea mai dă o luptă nefavorabilă în zona Curții de Argeș și se refugiază la Brașov. Mai mult, tratatul semnat la Brașov pe 7 martie 1395, considerat de mulți istorici o alianță antiotomană, oricât de patrioți ne-am crede, nu putea fi semnat pe picior de egalitate. Mircea cel Bătrân făcea atunci jurământului de omagiu, ceea ce în acele timpuri era de vasalitate: „Sub credința și jurământul nostru și al boierilor noștri, prestat de noi mai înainte, după cum se cuvine (sub fide et iuramento nostris et baronum nostrorum, per nos prius debite prestitis)”.
Tratatul este documentul care atestă că Sigismund planifica o cruciadă împotriva turcilor, cu scopul de a-i îndepărta de la linia Dunării. E vorba cruciada care avea să se termine prost la Nicopole, în 1396. Tratatul era îndreptat „împotriva acelor vrăjmaşi cumpliţi, vicleni şi neîmpăcaţi duşmani ai noştri care sunt turcii”. Tratatul stabilea scop, strategie și acţiuni comune contra otomanilor. Mircea cel Bătrân se angaja: „Ca ori de câte ori de acum înainte regele maghiar va merge cu oştirea să împotriva aşa-zişilor turci sau împotriva unor părtaşi ai lor atunci tot cu oştirea, oamenii şi toată puterea noastră să fim datori a merge cu dânsul de asemenea noi înşine împotriva acelora”. Dacă însă regele nu ar fi venit în persoană şi ar fi trimis doar oştirea, Mircea se angaja să asigure liberă trecere precum şi hrană necesară, contra cost, oştirii regale ce va merge în părţile lui Dobrotici sau în orice alte locuri.
Trebuie precizat că, pe 7 martie 1395, domnul muntean fusese gonit din Țara Românească. Ba mai mult, tratatul de Brașov îl întărește cu pecetea mică, cea destinată actelor interne, nu cu pecetea mare, destinată actelor externe. În timpul retragerii Mircea nu avusese timp să recupereze toate bunurile care îi aparțineau. Turcii îl impuseseră pe tron pe Vlad I, de aceea se afla Mircea la Brașov.
În baza tratatului de pe 7 martie 1395 de la Brașov, pe 6 aprilie armatele lui Mircea și Sigismund sunt gata de plecare spre Țara Românească. Luptele efective au avut loc în luna mai și au dus la reluarea cetății Turnu din mâinile turcilor. Campania a avut un succes limitat. Vlad cel pus de turci, n-a putut fi gonit. Mai mult, el îndrăznește să atace în munți oastea maghiară ce se întorcea de la Turnu și-i pricinuiește mari pierderi. În urma acestei biruințe, Vlad păstrează cel puțin jumătatea de răsărit a țării, inclusiv Argeșul. Din această reședință, dă pe 28 mai 1396 act omagial către Vladislav Iagello, regele Poloniei, către soția acestuia Hedviga și urmașii lor, făgăduind credință și ascultare. Dacă Vlad n-ar fi stăpânit în Argeș, un asemena act, cu indicația precisă a datei și locului, n-ar fi putut exista. Mircea fie a rămas stăpân pe doar pe Oltenia, fie s-a retras în Ardeal. Vlad va ieși de pe scena istorie la sfârșitul lui 1396, când Mircea cel Bătrân redevine domn al Ungro-Vlahiei.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com