La 9 august 1993 a decedat Ion Vatamanu, poet, publicist și om politic din Republica Moldova. Ion Vatamanu a fost un om adevărat. Pe cât de modest, pe atât de profund, pe cât de iubitor, pe atât de inspirat, pe cât de solid, pe atât de tandru, pe cât de sensibil, pe atât de demn. Ion Vatamanu, poetul, a oferit lumii reacția în lanț a poeziei și a descoperit ionii versului alb… Ion Vatamanu, chimistul, a găsit rima dintre chimie și poezie și i-a dat valențe noi. Ion Vatamanu, feciorul, soțul, tatăl, a știut să fie punct de sprijin. Iar Ion Vatamanu, omul cetății, a luptat ca un taur pentru binele poporului său. Catalizatorul tuturor acțiunilor sale a fost iubirea. Neobosită, necondiționată, nesfârșită…
Ion Vatamanu s-a născut la 1 mai 1937, într-o sâmbătă, înainte de Paști, în comuna Costiceni, județul Hotin (astăzi, raionul Cernăuți, regiunea Cernăuți), în familia lui Ion și Maria Vatamanu. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, după care urmează școala medie din satul vecin Vancicăuți pe care o termină în 1954. Între anii 1954-1955 lucrează ca învățător la școala din Costiceni. În perioada anilor 1955-1960 studiază la Universitatea de Stat din Chișinău, la Facultatea de Chimie. În 1962 debutează cu volumul de poezii „Primii fulgi”. În 1960 se căsătorește cu Elena Curicheru, studentă la filologie, viitoare trăducătoare, fiica lui Mihail Curicheru, scriitor basarabean deportat în Siberia (unde s-a stins din viață în 1943). În 1971 susține la Universitatea din Lviv, Ucraina, teza de doctorat în chimie. În 1973 a fost ales șef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei de Științe a Republicii Moldova, funcție pe care o va deține până la sfârșitul vieții. În toți acești ani ai carierei sale de chimist, Ion Vatamanu va publica peste 150 de lucrări științifice în domeniul chimiei analitice, va obține cinci brevete de invenție în domeniul oscilopolarografiei (1980-1989). O serie din metodicile sale vor fi aplicate în sfera agricolă și industrială din fosta Uniune Sovietică și din Moldova, având ca teren de aplicare raioanele Telenești și Anenii Noi. Între 1989-1991, împreună cu poeta Leonida Lari asigură conducerea ziarului Glasul, primul ziar în grafie latină din perioada postbelică în Republica Moldova, tipărit în Letonia cu sprijinul Societății „Dacia”. Între 1991-1993 a deținut poziția de director al revistei „Columna”. În 1990 este ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova și desemnat președinte al Comisiei Parlamentare pentru Cultură și Culte. Semnează Declarația de Independență a Republicii Moldova. Ion Vatamanu a contribuit la crearea Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți și a participat la adunarea de constituire a ei în mai 1989. Astăzi școala din satul natal îi poartă numele. Este un gest frumos al consătenilor de a-i înveșnici numele. Poezia lui continuă să trăiască, continuă să înnobileze sufletele omenești. În 1978, în plină activitate literară, poetul și savantul Ion Vatamanu explica astfel esența poeziei: „Ni se pare uneori că poezia e un hambar, în care peste grâul de anul trecut turnăm grâu de anul acesta, crezând că boabele nu o să se amestece… Poezia nu e un hambar, iar grâul de anul trecut şi de anul acesta se amestecă…
Ni se pare uneori că poezia e un râu, în care am mai fost. Căutăm apa de ieri şi ni se pare că nu e… Ne uităm la apa de azi şi ni se pare că n-am fost niciodată în râul acesta… Poezia nu e râu, iar valul de ieri şi valul de azi numai în crestele lor se aşteaptă…
Ni se pare uneori că poezia e un pom pe care l-am văzut o singură dată în viaţă, pe când înfrunzea frunza de azi, iar frunza de ieri nu se scutura şi mult ne-am mirat şi am întrebat ce fel de pom este şi cum se cheamă pentru a-l păstra pentru lume, că-i verde mereu şi nicio frunză nu cade… Poezia nu e pom, de aceea frunzele nu au de unde să cadă…
Ni se pare uneori că poezia e un aer, unul singur, un strop într-o carte şi dacă deschidem cartea, şi dacă stropul fuge din ceea ce-i scris, cu ce o să respire cuvântul? Poezia nu e un aer, unul singur, într-o singură carte, iar cuvintele cărţii, dacă vine vorba de viaţă, se împrumută cu respiraţia, ca mai lung să trăiască cu aerul ce-l au, acel aer singur…
Ni se pare uneori că poezia e copilăria noastră credincioasă, care mereu e cu noi şi de care ne putem sprijini numai de două ori în viaţă: o dată când o spunem, altă dată când o tăcem… Cei cărora li se pare – o tac… Cei cărora nu li se pare – o spun…
Am în faţă multe cărţi de poezie, adică întregul debut din ultimii ani, adică copilăria credincioasă, adică singurul aer, adică frunză de ieri şi de azi, adică grâu de anul acesta şi de anul trecut…”
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com