După trei ani de studiere minuţioasă a cărţilor vechi şi rare despre istoria şi cultura poporului român, apărute în diverse perioade de timp, aduse la căminul Universităţii cernăuţene de către studenţii de origine română de la Facultatea de Filologie, din care tinerii sorbeau cu nesaţ, ca dintr-un izvor nesecat de apă cristalină, cu o pătimaşă dorinţă de cunoştinţe, farmecul lor nemaiîntâlnit, oastea visătorilor de profesie a remarcabilului scriitor, Vasile Leviţchi, a adoptat istorica decizie de-a constitui un cerc studenţesc, în cadrul căruia să fie organizate conferinţe ştiinţifice, şedinţe la „masa rotundă” şi alte acţiuni referitoare la istoria şi cultura neamului, având ca bază izvoarele documentare, cu scopul de a elucida valorile tezaurului de creaţie românească, arătând contribuţia acestui tezaur la îmbogăţirea patrimoniului universal. Regretatul Gheorghe Frunză va scrie mai târziu că această minunată hotărâre s-a născut din sacra pornire a tinerilor, fiindcă în toate timpurile „studenţii întotdeauna s-au situat pe poziţii avansate în ceea ce priveşte manifestarea conştiinţei naţionale”. Cunoscutul jurnalist din actuala regiune Cernăuţi menţiona: „N-a fost o excepţie nici perioada de dominaţie sovietică în ţinut. Cei mai inimoşi dintre studenţi se străduiau, în măsura posibilităţilor, să aducă un licăr de lumină în bezna ideologiei, în hăţişul dogmelor comuniste de îndobitocire, să contribuie la triumful adevărului… Fiecare gând frumos şi pornire curajoasă au mocnit zeci de ani, ca nişte scântei incandescente, în spuza tăcerii şi înstrăinării, în aşteptarea unor vremuri măcar cât de cât favorabile pentru a putea aprinde flacăra conştiinţei naţionale”.
La începutul lunii septembrie 1972, în căminul Universităţii de Stat din Cernăuţi, situat pe fosta stradă Stasiuk a istoricului oraş de pe malul Prutului, a avut loc şedinţa de constituire a Cercului de limbă şi literatură română. Membri fondatori ai acestei organizaţii studenţeşti au devenit: Mihai Agrigoroaie, Gheorghe Burlă, Vasile Carlaşciuc, Ştefan Costinean, Alexandru Creţu, Vasile Dugan, Vasile Medvidi, Constantin Onofrei, Arcadie Opaiţ, Grigore Petrescu-Rotaru, Ion Suveică, Serghei Tabarcea şi subsemnatul. Setea de adevăr stăpânea aceste suflete tinere, înzestrate de Domnul cu talent şi capacităţi. Şase studenţi erau născuţi în mândrul Ţinut al Herţei, originari din frumoase sate ale Vechiului Regat. Cinci tineri prezentau istorica Bucovină, meleagul Ţării Fagilor, plin de gloria trecutului. Doi membri ai acestei vrednice organizaţii au văzut pentru prima dată lumina dătătoare de viaţă a zilei în martira Basarabie. Împreună, ei deveneau solii tuturor vechilor ţinuturi străbune ale Moldovei lui Ştefan cel Mare, care „şi-a avut dincolo de scena de luptă pentru Neam, mame înţelepte, eroi, martiri, mărturisitori, sihaştri, sfinţi, profeţi, haiduci, artişti, rapsozi, poeţi, cântece, tradiţii, doine şi legendele sale”.
Colegii îşi desfătau sufletul, ascultându-l
Mihai Agrigoroaie s-a născut în istoricul Ţinut al Herţei, fiind unicul student din Cercul de limbă şi literatură română membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Carnetul de comunist l-a primit în timpul serviciului militar. La facultate a intrat, fiindcă purta în suflet o mare dragoste pentru limba lui Eminescu, „ca un fagure de miere”. Poseda cunoştinţe ample referitoare la istoria ţinutului natal. Ştia de la părinţii săi că în localităţile herţene au fost înălţate monumente în memoria locuitorilor căzuţi pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial. Aceste monumente au căzut sub securea terorii staliniste în primul an de instaurare a puterii sovietice.
Tânărul povestea colegilor săi despre Căminele culturale, care au existat în perioada interbelică, în aşezările româneşti din fosta plasă Herţa a judeţului Dorohoi. „Pe aceste frumoase meleaguri ale vechiului Ţinut al Herţei au trăit şi înflorit sute de generaţii de români, dintre care au făurit cu umila lor contribuţie trecutul scump al patriei”. El menţiona cu dragoste că pe istoricul picior de plai, blagoslovit de Domnul, „se găsesc frumoasele ctitorii ale Holbăneştilor din Mogoşeşti, Buda, Lunca, Molniţa, Horbova şi Herţa”, iar în „Târnauca, satul lui Vasile Bogrea”, se află spitalul, „ctitorie Sturdzească”. Toate aceste afirmări erau „auzite din bătrâni, venite pe punţi de veacuri din adânc de vremuri”. Colegii de facultate îşi desfătau sufletul, ascultându-l.
Vrednicii fii ai Bucovinei
Gheorghe (Gheorghică) Burlă şi Vasile Dugan, vrednicii fii ai plaiului mioritic, mândri ca semeţele piscuri ale Carpaţilor seculari, cu dorul libertăţii veşnic aprins în piept, au început să scoată la lumina zilei din cărţile vechi şi rare, unele unice, aduse la cămin, informaţii preţioase despre trecutul glorios al Bucovinei, despre eroica luptă a arcaşilor lui Ştefan cel Mare pentru suveranitatea Moldovei. Cei din jur, ascultându-i, simţeau sufletele cuprinse de un freamăt necunoscut, de un mare respect pentru înaintaşii trecuţi în istorie, de aleasă mândrie pentru neamul dacic. Paginile îngălbenite de vreme ale cărţilor îi purtau cu gândul pe studenţi prin noianul secolelor trecute, vedeau chipurile eroice ale oamenilor de odinioară, care strălucesc în zarea îndepărtării „ca icoane pe tâmpla trecutului”.
Cercetător în domeniul graiurilor herţene
Alexandru Creţu avea darul neîntrecuţilor povestitori ai satului nostru, unde s-a îngemănat veşnicia, deschizând prin spusele lui zări necunoscute până atunci referitoare la graiurile din localităţile herţene. La rugămintea „Cavalerului Florii de Mătrăgună”, prin stăruinţă şi îngereasca lui răbdare, a depus o muncă titanică, adunând mii de denumiri ale plantelor medicinale, frumuseţea şi mireasma florilor ispititoare ale cărora, ca o „grădină mirifică”, împrăştie împrejur „dimineţi de argint, amiezi de aur şi înserări rubinii de azur”. Aceste denumiri au constituit baza fundamentală a amplei lucrări în domeniul dialectologiei, elaborată de către Catedra de Filologie moldovenească a Universităţii de Stat din Cernăuţi.
Purtând în suflet dragostea de limba maternă
Vasile Medvidi şi-a început studiile universitare după serviciul militar. A îndeplinit cu cinste datoria cetăţenească faţă de ţara în care s-a născut timp de trei ani, aflându-se în cadrul Flotei Militare Maritime a fostei Uniuni Sovietice. A revenit la baştină cu un bogat bagaj de cunoştinţe despre Nordul îndepărtat, unde au fost duşi părinţii şi buneii noştri în perioada dezmăţului stalinist. Ore întregi povestea despre oraşele Murmansk, Severomorsk şi Arhanghelsk, despre condiţiile de viaţă ale soldaţilor din fosta Armată Sovietică. De fiecare dată amintea colegilor că în clipele de răgaz, când fiecare soldat avea posibilitatea să scrie câteva rânduri pentru cei rămaşi acasă, el citea din nemuritoarele poezii eminesciene, fiindcă în Biblioteca unităţii militare se găseau operele clasicilor literaturii universale. Întotdeauna a purtat în suflet imaginea locurilor natale, neasemuita frumuseţe a satului, unde „a deschis pentru prima dată geana în catifelatul primilor zori” şi unde „voia bună, munca pe ogor, umorul, râsul în şezătoare, chiotul pe câmp, fluieratul tinerilor îndrăgostiţi atingeau cu aripi de chihlimbar catifeaua patriarhală” a statorniciei românilor pe meleagurile voievodale. Dragostea de Limba maternă, dăruită de buna sa mamă în îndepărtata copilărie, s-a zămislit în sufletul lui ca o doină ce-şi îndreaptă dorul spre „marginile albastre ale cerului, încrustând arhangheli de lumină peste aurora tămâioasă a curcubeului valah”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
În imagini: clădirea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cernăuţi; căminul studenţesc al filologilor de pe fosta stradă Stasiuk, 2 a; Şcoala din Hreaţca – satul natal al lui Mihai Agrigoroaie şi Vasile Medvidi. Aici a activat ca profesor până în ultima clipă a vieţii sale Mihai Agrigoroaie.
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com