„Veşnică lor pomenire”
Constantin Onofrei ştia despre martirajul localităţii Ţânteni, situată lângă orăşelul Herţa. Ea intra în componenţa Consiliului Sătesc Hreaţca. După cel de-al Doilea Război Mondial, în 1947, această aşezare românească a fost supusă unei acţiuni barbare din partea autorităţilor staliniste. Locuitorii vor fi scoşi cu forţa din casele lor, apucând drumul suferinţelor spre meleaguri, „unde noaptea plânge”, fiind „strămutaţi în mari pustietăţi uitate” ale fostei Uniuni Sovietice, fiindcă au avut curajul să protesteze împotriva fărădelegilor comuniste, când bolşevicii s-au năpustit asupra localităţilor herţene, scoţând din poduri ultimul grăunte. Ţinutul mioritic era cuprins de marea foamete din anii 1946-1947 şi reprezentanţii organelor locale ale puterii sovietice, pentru a îndeplini planul de predare a cerealelor către stat, fixat de conducerea Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, săvârşeau acte de teroare faţă de populaţia băştinaşă. Românii s-au răsculat. Înarmându-se cu furci şi topoare, au refuzat să se supună voinţei asupritorilor. Din Cernăuţi va fi adus un batalion de soldaţi sovietici din faimoasele unităţi staliniste de exterminare. A început marea tragedie a acestei istorice aşezări din mândrul Ţinut al Herţei. Bolşevicii au clasificat nesupunerea ţăranilor ca o vehementă demonstraţie antisovietică, hotărând să şteargă de pe faţa pământului acest sat de vrednici români.
El povestea colegilor săi cu inima sângerândă despre martirii rămaşi „în lutul bocnă, sub un strat de-o palmă”, care n-au avut norocul să se întoarcă la vetrele lor. Finaliza spusele cu rugămintea: „Pomeneşte, Doamne, în marea Ta îndurare pe robii Tăi, deportaţi în pustii Siberii!”.
Tăia „timpul c-un fierăstrău de silabe”
Nestăvilita sete de adevăr despre trecutul Limbii materne absorbea întreaga fiinţă a lui Ion Suveică. Substantivul, verbul, predicatul, adjectivul, adverbul şi toate celelalte elemente gramaticale îl însoţeau zilnic pe cărările studenţiei. Ele constituiau pentru tânăr adevărata şi frumoasa chemare a destinului. Sunetele limbii noastre trăiau în sufletul său ca o desăvârşită simfonie. El studia miraculoasa lume a cărţilor cu înfrigurare, cu o încordare aprigă. Dânsul ştia câtă trudă trebuie să depui ca să „Tai timpul c-un fierăstrău de silabe” şi să pătrunzi „în inima lucrurilor cu freza, cu dalta, cu roata dinţată”. Era conştient de faptul ce „meritată răsplată dumnezeiască” apare când cu ajutorul vocalelor şi consoanelor „secţionez vântul, dezasamblez râul”.
Nicuţă (aşa îl alintau colegii) a deschis ochii înţelegerii într-un „sat cu noroc”, situat lângă pădurea Băncenilor. La şcoală a avut parte de învăţători harnici şi pricepuţi. „Aceşti neobosiţi semănători de suflet şi de vitalitate românească”, prin vrednicia lor a înrădăcinat în inima lui marea dragoste pentru graiul matern, pentru istoria plină de glorie a ţinutului natal, sfătuindu-l că numai prin muncă, pricepere şi cinste poţi ridica „o treaptă de civilizaţie la scara vieţii neamului”.
„Prin jertfa lui, ne ştim cu toţii fraţi”
În numărul acestor studenţi curajoşi, adevăraţi patrioţi ai Ţării străbune, a intrat şi Serghei Tabarcea, un tânăr blond, cu ochi frumoşi ca floarea de cicoare, în care se revărsa albastrul cerului de primăvară. Întregul său chip luminos era cuprins de o sinceritate înnăscută, scoţând la iveală bunătatea unui suflet curat şi blând ca liliacul înflorit, ca primii fulgi de nea. Împreună cu regăţenii şi bucovinenii, vrednici tovarăşi de breaslă, basarabeanul a crescut în lumea snoavelor, ghicitorilor, cântecelor bătrâneşti, obiceiurilor strămoşeşti, tradiţiilor milenare. El şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa într-un mediu familial de credinţă, cu dragoste pentru limba poporului său, „Limba vechilor cazanii”, cu stimă faţă de istoria şi cultura neamului, care aveau rădăcini în adâncul veacurilor, în negura vremurilor trecute. A adus în oraşul lui Alexandru cel Bun doina şesurilor moldovene, baladele din câmpiile lui Ion Druţă, dorul de Patrie al lui Grigore Vieru. Şi se revărsau frumoasele lui povestiri în căminul studenţesc din vechea capitală a Bucovinei, ca un izvor de apă vie, ca lumina plină de farmec a tinereţii.
Mândrul fiu al Basarabiei martire a declarat în faţa comisiei universitare, care, cu jumătate de secol în urmă, la indicaţia comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist al Ucrainei, a examinat cazul activităţii studenţilor de la Secţia de limbă şi literatură moldovenească a Facultăţii de Filologie, următoarele: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat în România, Bucovina şi Transilvania. N-avem două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”. După aceste cuvinte, a adăugat: „Noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură…”. Membrii comisiei au rămas înlemniţi.
Aceste adevăruri au fost spuse în perioada regimului sovietic de stagnare. Cine dintre pretinşii patrioţi de astăzi ar fi avut curajul să rostească nemuritoarele slove?.. Autorităţile totalitare comuniste au pus la cale asasinarea studentului-martir. Serghei Tabarcea va fi nevoit să părăsească aula universitară şi să pornească către cazarma militară, care a devenit pentru el începutul drumului spre nemurire. A avut o viaţă scurtă, „retezată de irozii roşii”, de acei, care „înjurau Carpaţii”, când munţii „ning şi plâng româneşte”. Viaţa lui a fost un rug aprins, în care a străluminat continuu frumuseţea Neamului. „Prin jertfa lui, ne ştim cu toţii fraţi/ Legaţi de-un dor ce-i mai presus de moarte!”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
În imagini: Facultatea de Filologie a Universităţii Cernăuţene; meleaguri herţene – baştina lui Constantin Onofrei, Ion Suveică; studentul Serghei Tabarcea (primul din stânga în rândul de jos) împreună cu colegii de grupă – toamna anului 1972.
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com