Decanatul Facultăţii de Filologie recunoaşte necesitatea activităţii Cercului
În prima decadă a lunii noiembrie, conducerea Cercului de limbă şi literatură română a fost invitată la o şedinţă lărgită a Decanatului Facultăţii de Filologie. Domnul Fedir Arvat, decanul Facultăţii, a propus să fie unit Cercul de limbă şi literatură română cu cel de limbă şi literatură moldoveneească şi creat unul comun, iar cărţile din Biblioteca studenţească să fie vărsate în fondurile Bibliotecii universitare. Studenţii au căzut de acord, înaintând doar rugămintea ca în planul de activitate a viitorului cerc să se pună accentul pe studierea aprofundată a istoriei neamului şi a culturii româneşti din cele mai vechi timpuri şi nu pe „însuşirea temeinică a creaţiei lui Lev Barschi, Leonid Corneanu şi Fedor Ponomari”.
„Frumoşi, ca doi îngeri”
Prima şedinţă a noului Cerc, creat prin unirea celor două cercuri anterioare, s-a desfăşurat sub conducerea lectorului universitar, Alexandrina Cernov. Au fost susţinute căteva referate. Bunăroară, Vasile Dugan a vorbit despre doi poeţi geniali, „doi poeţi de suflet”, „doi poeţi a marilor iubiri”, „doi deschizători de drumuri în literatura universală”, „frumoşi, ca doi îngeri”, care au avut destine tragice, „asupra morţii cărora planează până astăzi suspiciuni”. Primul s-a stins din viaţă într-o odaie de spital, la vârsta de 39 de ani, al doilea sfârşeşte într-o cameră de hotel, împlinind 29 de ani. Ambii şi-au glorificat Patria în ode vibrante, nemuritoare, de o rară frumuseţe. Poetul nostri naţional scria: „Numai lângă sânu-ţi geniile rele,/ Care îmi descântă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,/ Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume/ Şi de steaua mea”.
Serghei Esenin, „ultimul poet al satului rusesc”, vede lumina zilei pe data de 21 septembrie 1895, în gubernia Reazan, când s-au scurs şase ani după trecrea în eternitate a Luceafărului poeziei româneşti. El s-a născut într-o Rusie „aflată în pragul dezastrului”, trăindu-şi tinereţea „într-o epocă a căutărilor”, acest inteligent de marcă, „curajos şi foarte talentat”, acemenea lui Eminescu, cu acelaşi veşnic „Dor de ducă”, „evadează”, călătoreşte în străinătate, dar revine de fiecare dată „acasă”, „îndrăgostit de satul rusesc”, pe care îl cântă în versurile sale: „Ce frumoasă eşti, trista mea ţarină!/ Tot hotarul acesta mi-e drag/ Port în inimă casele şubrede,/ Cu-aşteptări de măicuţe în prag”.
Ambii poeţi au scris despre scumpele lor mame cu cele mai frumoase cuvinte, cu slove pline de iubire. Lângă mormântul mamei lui Eminescu „Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt”, iar mireasma florilor lor, „în nopţi de primăvară” coboară peste cripta neagră „a sfântului mormânt”, unde mama va „dormi mereu”, „ca un miros de smirnă arsă în cadelniţa Domnului”.
Mama lui Esenin, „bătrână mamă”, pe care poetul o iubeşte „ca pe o icoană”, îşi aşteaptă fiul, „poet de seamă”, să vină acasă şi, „ca în copilărie”, să-l vadă umblând „pe câmpuri/ Cu braţele pe plug”. Purtând în suflet „ne-ncetat” dorul după fiul, pe care „faima cea deşartă” l-a „băgat în jug”, măsoară „drumul supărată/ În paltonul vechi şi demodat”, tot aşteptându-l, „cu lacrimi în gene”.
„Aceşti cutremurători cântăreţi ai iubirii” au avut parte de o iubire mare şi adevărată. O iubire, „cu acel pătimaş amestec de blestem şi de binecuvântare”, care dă „un fel de fermecătoare tulburare a străfundurilor fiinţei”. Şi Veronica Micle, şi Galina Benislavskaia, s-au sacrificat pe altarul acestei iubiri, când aleşii lor s-au pornit spre grădina raiului. Un caz unic în istoria lumii, care secole în şir va aduna „sub lumina lunii sufletele” lor, depănând peste veacuri „firul vrăjit” al nemuritoarei legende.
„Din Hotin şi pân’ la mare”
Comunicarea lui Vasile Carlaşciuc a fost consacrată oraşului Hotin. Tânărul, bazându-se pe serioase surse documentare, a adus la cunoştinţa colegilor săi că Hotiтul este legat de numele nemuritorilor bărbaţi ai neamului: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul. El a menţionat că acest oraş apare în Letopiseţelee moldoveneşti, scrise de către cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce. Totodată, studentul a ţinut să relateze că în privinţa denumirii Hotinului există mai multe versiuni. Unii cercetători consideră că Hotinul îşi trage denumirea de la regele dac Cotizon, iar alţii susţin că acest nume are o provenienţă slavă şi, în traducere, ar însemna „iubit”, „drag”. Dânsul a subliniat faptul că pe vremuri, în cel mai nordic oraş al Patriei istorice, a existat o filială a Asociaţiei „Astra”, şi-a desfăşurat activitatea Societatea Culturală „Ateneul Bogdan Petriceicu Haşdeu”, a apărut revistele „Glasul Hotinului” şi „Aurora”.
Vasile Carlaşciuc a relatat adevărul despre legendara cetate a Hotinului, argumentând că această măreaţă şi puternică ctitorie de pe malul bătrânului fluviu, cunoscut în antichitate cu numele Tiras, apare datorită necesităţii de apărare a Vadului de la Nistru, pe unde trecea importantul drum comercial de la Marea Baltică la Marea Neagră. Cetatea a fost condusă şi administrată, începând cu secolul al XIV-lea până la 1711, peste 350 de ani, de Principatul Moldovei. În comunicarea sa a pomenit şi de Valul lui Traian, urmele căruia au rămas pe teritoriul ţinutului, accentuând că în preajma Nistrului au existat aşezări dace.
Nu ştia atunci tânărul din Berestea Basarabiei, îndrăgostit de patima adevărului despre trecutul ţinutului său natal, că va nimeri pentru relatările sale sincere şi frumoase, rostite cu drag din sufletul lui curat şi senin, ca însuşi adevărul, pe „lista neagră” a securităţii sovietice.
Prima încercare de revenire în albia Limbii materne
Serghei Tabarcea, originar din localitatea Larga, azi Republica Moldova, a lansat propunerea ca şedinţa Cercului să adopte o adresare către Ministerul Învăţământului Superior şi Mediu de Specialitate al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene cu rugămintea ca studenţii Secţiei moldoveneşti a Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi să primească dreptul de a scrie lucrările de curs şi tezele de diplomă cu litere latine, argumentând faptul că tinerii folosesc la scrierea lor şi literatură din România.
Studenţii îşi iubeau Patria cu fiecare globulă de sânge
După câteva zile, şefa Catedrei de limbă şi literatură moldovenească şi-a schimbat brusc poziţia faţă de activitatea noului Cerc. Dumneaei a decis că membrii Cercului sunt datori să-i însoţească pe lectorii de la această Catedră, care, deplasându-se prin localităţile din regiune, vor prezenta românilor din ţinut lecţii pe teme ateiste, pângărind cu obrăznicie şi fără mustrări de conştiinţă numele Mântuitorului. Aceşti lectori au uitat la acea vreme că salvarea din infernul Gulagului stalinist şi întoarcerea lor la baştină a fost marea milă a Domnului faţă de ei. Totodată, principala orintare a Cercului trebuia să devină însuşirea fundamentală a moştenirii leniniste despre literatura de partid. Doamna Pavliuk, bazându-se pe unele lucrări pseudoştiinţifice, a declarat că există două limbi: româna şi moldoveneasca, iar viitorul Cerc are menirea să devină exponentul limbii moldoveneşti.
Studenţii care promovau idei progresiste, împărtăşind adevărate valori umane, au continuat să organizeze şedinţele Cercului de limbă şi literatură română separat, în căminul studenţesc. Biblioteca românească se îmbogăţea cu noi cărţi. Tinerii erau cuprinşi de sentimentul renaşterii naţionale, fiindcă pentru ei Patria istorică a devenit o prezenţă concretă, cu adânci rădăcini în timp şi spaţii. România s-a transformat în durata iubirii, în continua priveghere la căpătâiul marilor întrebări existenţiale, în vigoarea şi nemurirea sufletului încununat cu cetina brazilor carpatini. Contemplând Ţara, care se afla fincolo de sârma ghimpată, studenţii au înconjurat-o cu nimbul aureolei. În Neam ei au văzut depozitarul tradiţiilor eroice, al virtuţiilor inestimabile ale geniului colectiv, fiindcă sentimentul apartenenţei la un teritoriu, la o colectivitate, având aceleaşi idealuri, aceleaşi interese generale, ţine de domeniul firescului. Tinerii vorbeau despre Patria părinţilor şi buneilor lor cu cele mai curate şi frumoase cuvinte. O iubeau cu toate fibrele sufletului omenesc, cu fiecare globulă de sânge. Ei ştiau că dragostea de Ţară, de Neam, de Limbă a stat şi va sta întotdeauna la începutul tuturor avânturilor şi zborurilor lor, care devin istorie.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com