În martie 1972, în preajma absolvirii Şcolii medii din Boian, am participat la etapa regională a olimpiadei la limba şi literatura română (pe atunci – moldovenească). Am făcut repede cunoştinţă cu participanţii la olimpiadă, unii dintre ei având câte o cărţulie cu versuri pentru a se inspira la scrierea compunerii. Am observat la cineva placheta de versuri „Preludiul primăverii” de Vasile Leviţchi, editată cu caractere latine. La şcoala din Boian, graţie profesorului nostru Vasile Bizovi, eram obişnuit să citesc „cărţi româneşti”, dar mi s-a părut un miracol ca un poet de-al nostru, bucovinean, să-şi vadă creaţiile în grafie latină. Pe atunci nu ştiam că istoricii literari au apreciat această plachetă a lui Vasile Leviţchi ca ceva excepţional în acea perioadă, când se afirma sus şi tare că limba noastră maternă este cea moldovenească.
Iar peste câteva luni, vara, am făcut cunoştinţă şi cu autorul acelei minunate cărţi. Vasile Leviţchi, împreună cu colegii săi, Grigore Bostan şi Ilie Popescu, ne-au examinat pe noi, cei care doream să devenim studenţi la filologia „moldovenească”. În acele clipe de retrăiri intense am observat că avea cu el o carte şi mi-am dat seama că lectura era un cult al lui. Vasile Leviţchi a fost profesorul la care am visat şi ne-a fost mare norocul de-al avea ca mentor.
Un intelectual cu o comportare fină şi o cultură vastă, cu o demnitate de invidiat, Vasile Leviţchi crea în aulele universitare aura limbii române, a spiritualităţii integre româneşti, indiferent de eram la prelegerile lui de folclor, introducere în ştiinţa literaturii, literatura română din secolul al XIX-lea (deşi oficial se numea „literatura moldovenească”). Cuvântul românesc era vocaţia şi menirea lui. El lucra continuu cu cuvântul, demonstrându-ne şi nouă, studenţilor, acest lucru. Purta permanent în buzunarul hainei sale un blocnotes mic, unde îşi nota zilnic cuvinte şi expresii din comoara de nestemate a limbii române. Era o obişnuinţă a unui adevărat poet, dar şi a unui pasionat filolog.
Vasile Leviţchi ne-a uimit şi prin faptul cunoaşterii profunde şi pe din afară a operei eminesciene şi deseori îşi ilustra gândul, opinia, concluzia cu o citată potrivită din poezia lui Eminescu. Pentru noi, studenţii, care puteam recita doar câteva poezii lirice eminesciene sau câte un fragment mai mare sau mai mic din poemul „Luceafărul”, aceasta ne părea fantastic. La sesiunea de vară din anul trei (1975) am susţinut examenul la literatura clasică din secolul al XIX-lea şi ne-am pregătit foarte bine, deoarece nu doream să roşim în faţa remarcabilului nostru profesor. Asta ar fi însemnat nerespectul faţă de el, profesorul şi poetul Vasile Leviţchi, care vorbea cu atâta suflet despre capodoperele literaturii române. După scurt timp, Vasile Leviţchi părăsise catedra universitară şi a trecut la activitatea de scriitor profesionist.
Ne părea stranie o astfel de decizie, fiindcă eram convinşi de faptul că activitatea didactică deloc nu-l împiedica să se consacre creaţiei poetice. În anul înmatriculării noastre la universitate, 1972, a apărut placheta de versuri a lui Vasile Leviţchi „Inima iarăşi”. Mai târziu, citind-o, am găsit în ea răspunsul la întrebarea pe care ne-o puneam atunci: „De ce a plecat Vasile Leviţchi de la universitate?”. În poezia care a dat denumire volumului de versuri, autorul doreşte ca inima să-i fie „limbă de clopot grea” – să prevestească totul ce este important în viaţă. Şi de ai inimă, „neastâmpărul ei te apasă”. Poetul nu putea fi indiferent de ceea ce se petrecea în societate şi, deoarece ţinea sincer la limba şi cultura poporului său, a fost foarte uşor învinuit de naţionalism. Iar cu o astfel de caracteristică nimeni nu te ţinea la universitate.
Dreptatea a fost restabilită în 1989, când a fost creată Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”. Atunci, la adunarea de constituire din 31 mai 1989, poetul Vasile Leviţchi a fost ales preşedinte de onoare al Societăţii nou-create. Propunerea a parvenit din partea ziariştilor de la „Zorile Bucovinei”, publicaţie scoasă în lume de el, Vasile Leviţchi, primul ei redactor.
Într-o zi de vară, prin anii 90, când Vasile Leviţchi locuia deja la Chişinău, veni în satul său de baştină Carapciu, la o mare festivitate, consacrată Luceafărului poeziei româneşti. Adresându-se consătenilor, Vasile Leviţchi le-a spus sincer că în prezent ar fi scris altfel poezia „Cuvânt pentru Luceafăr”, fiindcă opera eminesciană este un izvor nesecat de inspiraţie şi de demnitate naţională. Apoi se retrase mai într-o parte, alături de ziarişti. Vorbindu-ne despre impresiile şi observaţiile sale, făcând, ca de obicei, referinţă la creaţia lui Eminescu, declamă din memorie: „…vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă,/ Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”. „Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este/ Cea ce poate să convie unei inime oneste”. Priveam cu mare admiraţie la chipul luminos al lui Vasile Leviţchi, de parcă erau iarăşi în aula universitară. A fost ultima lecţie pe care ne-a dat-o profesorul şi poetul Vasile Leviţchi, personalitate vulnerabilă şi sensibilă la durerile neamului nostru românesc din nordul Bucovinei.
Vasile CARLAŞCIUC
O imagine din albumul studenţesc cu Vasile Leviţchi. Toamna anului 1972. Volumul „Mai târziu cu o viaţă” de Vasile Leviţchi, apărut recent la Chişinău. Toamna anului 2021.
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com