SEMĂNĂTORUL DE LUMINĂ ȘI URMAȘII SĂI
Anul 1918 este anul simbol al României moderne. O sută de ani mai devreme, în aceeași lună noiembrie cu o rezonanță istorică atât de mândră pentru românii bucovineni, s-a născut unul dintre ctitorii esențiali al mărețului eveniment, centenarul căruia l-am sărbătorit și mai continuăm să-l sărbătorim în prezent. Și avem de ce, fiindcă a fost într-adevăr un ”miracol” în istoria noastră , ”clipa astrală” a neamului din care facem parte și cu care s-au mândrit atât de mult părinții și buneii noștri, dar păstrează și pentru noi încă suficiente motive de a împărtăși asemenea sentimente. Și deloc nu este stranie această afirmație, potrivit căreia proeminenta personalitate cu un rol atât de covârșitor în desăvârșirea visului tuturor românilor nu este altcineva decât ilustrul profesor Aron Pumnul, decedat în anul ianuarie 1866, adică cu 52 de ani înainte ca să se înfăptuiască Marea Unire, fiindcă el a fost înainte de toate un semănător de lumină în inimile și sufletele învățăceilor săi, lumină care a dat rod jumătate de secol mai târziu de la dispariția sa pământească. El a pregătit solul pentru impetuoasa redevenire a spiritului național în Bucovina, de aceea și i se spune pe drept cuvânt regeneratorul sau redeșteptătorul românismului în acest ținut mioritic aflat 144 de ani sub ocupație străină, lucru pe care l-a intuit în chip providențial Mihăiță Eminovici la doar 16 ani ai săi numindu-l ”geniul mare al deșteptării tale”, adică a Bucovinei.
Noi, trăitorii de astăzi din „dulcea Bucovină” a lui Eminescu, la distanța unui alt secol, ne considerăm a fi urmașii celui care a retrezit românismul aici, adică a profesoriului Aron Pumnul, după cum i se spunea la acea vreme. Noi, cei care de ani de zile, vreo treizeci la număr, venim falnici la casa lui Aron Pumnul care stă să se dărâme, veghem cu multă solemnitate la vatra în care s-au călit spirite mari și înalte ale înaintașilor noștri, dar care acum este năpădită de bălării și urzici, rămânem extaziați lângă bustul poetului din curte, pronunțăm patetic și apăsat vorbe frumoase, ne expunem reflectoarelor, ne filmăm și ne pozăm pentru eternitate, pentru Facebook sau instagram, dar ne facem că nu vedem ce se întâmplă alături, închizând ochii cu pudoare ipocrită.
Nouă, urmașilor de astăzi ai marelui cărturar, pe care-l venerăm declarativ cu orice prilej și fără, dar nu suntem în stare să-i păstrăm cum se cuvine casa lui devenită un simbol al românismului în această zonă plină de istorie adevărată a noastră, ne-ar plăcea să credem, deseori cu adevărat, că și noi cultivăm ceva pentru generațiile actuale, deși sincer să fiu nu prea știu ce semănăm și nu cred că este cineva care să poată spune cu claritate acest lucru. În schimb, știu de bună seamă ce culegem. Culegem aplauze și diplome, medalii și ordine, onoruri și plicuri… Iar dacă cineva dintre noi, și de bună seamă că așa le va percepe majoritatea, adică vom fi cuprinși de sentimente îndreptățite de indignare și ofensă, ne vom simți jigniți și răniți sincer sufletește la asemenea cuvinte, îmi va replica cu justificată îndârjire și mânie că lucrurile nu stau chiar așa, eu îmi voi adjudeca tupeul să susțin în continuare, cu mai multă sau mai puțină hotărâre, că anume așa și este. Ba mai mult, voi spune că din ceea ce semănăm noi rezultă în cele mai dese cazuri gâlcevi, bârfeli, orgolii nemăsurate, ambiții de nezdruncinat. Fiind sigur de cele spuse și încredințat că am dreptate, îmi asum și dreptul de a spune public acest lucru, iar primul pe cine voi dori să-l blamez și la care voi arăta cu degetul voi fi eu însumi. Am dreptul să spun acest lucru, deoarece fiecare din noi se face vinovat pentru starea în care se află casa lui Aron Pumnul care este pentru noi, repet, unicul simbol real și material al românismului în acest ținut arborosean, casă care demult urma să devină o nouă vatră de lumină, unde să ne adune pe noi toți uniți în simțiri, curați în cugete și fapte, casă pentru refacerea căreia, din păcate, nu se găsesc mijloace nici în Patria noastră istorică, nici în altă parte, deși în anul centenar s-au irosit destule pentru manifestări întreținute chiar aici, în nordul Bucovinei, care au fost, nu zic inutile, dar de multe ori neobligatorii și fără impactul scontat în sufletele noastre… Să ne dumirească bunul Dumnezeu de aceste adevăruri măcar acum, în ceasul cel din urmă care este atât de aproape pentru românii din acest colț mioritic, despre care Eminescu spunea că este cea mai veche și frumosă parte a Moldovei.
Cred că n-o să mă mai întrebe nimeni, după cum s-a mai întâmplat, când și cum am ”clocit” asemenea idei. De aceea am să vă spun acum: asemenea idei mă obsedează de când m-am simțit român, iar român am devenit mult mai târziu după ce m-am născut. Și, ca român drept care mă simt, sunt obligat să mă întreb: cine suntem noi, nu doar personal, ci noi toți care ne zicem așa, ce facem noi, la ce sperăm noi ca neam, ce vom lăsa în urma noastră, ce vor culege de pe urma noastră copiii noștri. Sau poate mai bine ar fi să-i dăm pur și simplu pe acești copii la școli ucrainene, după cum suntem forțați, unde alții vor avea grijă de ei, vor face din ei niște unelte în interesul lor propriu? Ceea ce în mod firesc nu cred că și-ar dori-o vreun părinte. De aceea trebuie ca noi, cei care ne considerăm cu multă emfază a fi exponenții comunității, că o reprezentăm cu demnitate, fapt care nu este deloc dovedit, să le spunem adevărul, dar mai înainte de toate ar trebui ca noi înșine să ne pătrundem de acest adevăr.
Din ceea ce-am semănat noi până acum, vom culege, pe lângă cele spuse deja, fel de fel de titluri, mai mult, mai puțin sau deloc de onoare, dintr-o parte și din alta, manifestări patriotice exhibiționiste și lipsite de fond, frustrări personale închipuite care sunt generate din vanități prea mari, dar și cele reale cu adevărat păguboase pentru comunitatea noastră, discuții sterile, lașități de tot soiul, ifose disproporționate, lipsă de respect unul față de altul, servilități greu de imaginat în fața potentaților vremelnici de aici și de aiurea, doleanțe meschine și găunoase, sentimente sclerozate, preocupări speculative, obsesii de mărire și pricopsire, căpătuială fără osândă și scrupule, găști de interese, vom contracta orbul găinii la nedreptățile pe care ni le fac străinii, ne vom simți fericiți la necazul vecinului și ne vom lenevi cugetul până la necrozare, pentru ca în cele din urmă să rămânem toți uniți, cu același câștig, în fața mormanului de oale sparte, spre fericirea nu știu cui, după cum se spune, deși știm prea bine cine culege foloasele.
E mai mult decât sigur ca cineva din noi să-și dorească așa ceva. Ba și ziua de astăzi poate nu ar fi fost prea potrivită pentru asemenea gânduri negre, ar zice unii și pe bună dreptate. Pe de altă parte, două sute de ani de la moartea marelui cărturar Aron Pumnul, vor spune alții, adică optimiștii, ar trebui să ne insufle mai multă mândrie pentru faptele noastre și poate că vor fi avut ei și rezon, însă punând alături de prinosul marelui profesoriu modestele și puțintelele noastre fapte dintr-o perioadă de cel puțin trei decenii, comparația nu ar fi nici pe departe în folosul urmașilor săi, adică a epigonilor, vorba lui Eminescu. Or, după tipicul discursurilor noastre dintotdeauna fierbinți-patriotice și încrezătoare în viitor, justificate, nu prea justificate sau deloc și nici pe departe sincere, asta ar fi o altă problemă, oricum va trebui să închei cu un apel încurajator și … pesimist, având în vedere faptul că pesimistul nu este decât un optimist bine informat. Dacă nu vom urma pildele înaintașilor noștri, nu vom cinsti sacrificiul lor, nu ne vom îngriji de sufletele noastre și ale copiilor noștri, atunci nu vom avea, ca neam, nici parte pe acest pământ sfânt.
Ștefan BROASCĂ,
vice-președinte al Asociației Științifico-Pedagogice „Aron Pumnul” din Ucraina