Dumitru Covalciuc şi-a făcut apariţia în această frumoasă şi plină de durere lume la început de an, când glia noastră străbună era acoperită cu o mantie de argint din hotare în hotare. În acei istorică zi Universul îşi scutura pletele albe şi fulgii cădeau ca nişte flori de tei, văruind acoperişurile, brodând geamurile caselor ţărăneşti din mândra Bucovină. S-a născut într-un „sat cu noroc”, aşezat lângă codrii seculari ai Cosminului, înveşmântaţi în haina gloriei strămoşeşti, numiţi de viitorul remarcabil cărturar al neamului „pădurea de copaci năzdrăvani”. Aici se logodesc destinele, cântă doinele, se nasc legendele, plâng izvoarele, trăiesc zânele, se întâlnesc anotimpurile, se adună dorurile, coboară poveştile, vin baladele, galopează gândurile, se eternizează clipele, freamătă glia şi visează strămoşii. „Codrul fiecărui tărâm dacoromân din cele patru puncte cardinale-regale ale Daciei Mari şi-a avut dincolo de scena de luptă pentru neam, mame înţelepte, eroi, martiri, mărturisitori, sihaştri, sfinţi, profeţi, haiduci, artişti, rapsozi, poeţi, cântece, tradiţii, doine şi legendele sale”. Pentru scumpa lui mamă, el a „fost cel mai drag”, primind de la ea „visarea-n pulbere de stele”, ca să poată „iubi cu voia-ntreg pământul”. Vlăstarul vrednicilor răzeşi va fi „dus la botez într-o toamnă târzie”, cu un cer adânc, fără margini, plin de o lumină miraculoasă. Miruit a fost „Cu mirul ales de sânge din sânge”, aflându-se „Într-o biserică mare, cu bolta-azurie”, unde „Soarele, palid, singur şoptea „Crezul”, ca să fie pentru acest minunat copil, dăruit bunilor părinţi de Domnul, „tainic şi unic botezul”.
A crescut într-un mediu rural, în mijlocul oamenilor de la ţară, unde se păstrează cu sfinţenie datinile şi tradiţiile strămoşeşti. Buna lui mamă „şi-a ţesut cântecul de leagăn din fiinţa sa anghelică, din astralul ochilor de cer, din părul de soare sau de pădure, legănat peste umerii diafani”. „Mama, pruncul şi copilăria în Patria de dor s-au zămislit ca o Troiţă încrustată în stihuri şi ferecătura de aur, ca o doină ce-şi ridică dorul deasupra ciocârliei”. Vorba dulce a mamei „avea acea strălucire sacră, de sărbătoare religioasă în care îţi primeneşti deopotrivă viaţa cu trupul şi sufletul ei, aşa cum ţăranul curat al satului, unde s-a îngemănat veşnicia”. „Duhul copilăriei” ce „nechează la prag” al fiului ales sălăşuia în „leagănul divin al mamei”, în „dumbrava fermecată”, în „codrul de argint cu pădurea lui de aur”, în „murmurul fântânii”, în „legănarea firului ierbii”, în „privirea întinsă peste ţărmurile neasemuitei frumuseţi a satului” natal, „unde voia bună, munca pe ogor, umorul, râsul în şezătoare, chiotul pe câmp, fluieratul tinerilor îndrăgostiţi atingeau cu aripi de chihlimbar catifeaua patriarhală” a locurilor de baştină. Acest tainic duh îl purta „pe căile închipuirii unei lumi fermecate cu zâne, cu fete de împărat, cu zmei şi cu feţi-frumoşi”. Aşezat cuminte pe „covorul cu cerbi”, aşternut pe vatră, băiatul cu ochii visători asculta cu sufletul la gură, în serile lungi de iarnă, istorisirile tatălui, care ştia „să scoată din hăul istoriei fiinţe vii care au trăit cândva”. Aceste povestiri referitoare la trecutul glorios al neamului, „păstrate din bătrâni”, „venite pe punţi de veacuri din adânc de vremuri”, îi desfăta sufletul setos de cunoştinţe.
La şcoală a avut parte de învăţători talentaţi, harnici şi pricepuţi. Aceşti neobosiţi muncitori pe ogorul instruirii copiilor, prin stăruinţa şi îngereasca lor răbdare, au deschis pentru el zări nebănuite până atunci. Elevul înzestrat de Domnul cu deosebite capacităţi, sorbea cartea ca pe un izvor nesecat de apă cristalină. Munca lui era o înfrigurare, o încordare aprigă care-i absorbea fiinţa întreagă. Pentru el şcoala era o încântare, avea sufletul plin de mulţumire, cartea devenind rostul vieţii sale. Atunci a înţeles că „De la Cina de taină începea pătimirea”, care s-a revărsat peste întreg Pământul. De-aceea s-a adresat către scumpa sa mamă: „Alungă-mi tristeţea şi, falnică, du-mă/ Să mă rog lângă tine la icoane de humă”. El ştia că ambii săi părinţi purtau în ei, în toate timpurile, „o genă de spiritualitate, de tradiţie şi trăire creştină”. Dacă îndrăgitul copil „şi-a împărtăşit copilăria cu bucuria cântului şi mireasma locului natal, loc în care pulsează o spiritualitate adâncă a neamului său”, atunci „elevul ambiţios” şi-a orientat adolescenţa spre cunoaşterea istoriei poporului român, plină de glorie şi suferinţă.
După absolvirea Școlii medii, inteligenţa îl duce la renumita Universitate de Stat din Cernăuţi, unde eruditul tânăr se adânceşte cu trup şi suflet în oceanul fără margini al ştiinţei. În presa vremii apar articolele sale, temeinic argumentate, referitoare la istoria şi cultura neamului. Studentul Dumitru Covalciuc făcea parte din acea generaţie de tineri, încărcată de dorinţa creaţiei şi a constituirii unei culturi noi, care să legitimeze trecutul glorios al tradiţiei milenare de existenţă naţională. Oastea visătorilor de profesie a scriitorului Vasile Leviţchi, din care făcea parte şi el, constituia un grup format din tinere talente tumultuoase şi bine orientate, ancorate în spaţiul cultural românesc. În aceşti studenţi fermenta mustul tinereţii. Ei doreau să deschidă noi orizonturi în calea renaşterii naţionale, dezbătând ideile şi creaţiile contemporane atât din cultura românească, cât şi din cultura europeană. Dânsul va recunoaşte într-o poezie: „Verbul matern îl împărtăşeam din casă în casă”, reuşind să realizeze visurile sale datorită faptului că „Tu mi-ai dat, mamă, puterea şi cuvântul”. Vrednicul fiu al localităţii Oprişeni era numit de colegii săi „Enciclopedia vie a Bucovinei”. Fiind preocupat de problematica spirituală a poporului său, a atacat cele mai variate teme. De la poezie la eseul istoric, de la eseul istoric la roman, scrierile lui sunt o mărturie vie a talentului, a erudiţiei şi activităţii sale rodnice şi multiple ca prozator, eseist, poet, publicist, istoric literar, folclorist. Pentru folclorul deportaţilor, colectat în satele bucovinene, în perioada sovietică de stagnare, a fost nevoit să părăsească catedra universitară, fiindcă „mi-au pus veneticii cunună de lună spinoasă/ Şi mi-au dat să beau spumă de rouă”. El a intrat pentru totdeauna, după cum va menţiona un remarcabil istoric român, „în categoria tinerilor talentaţi, slujitori ai unui ideal curat românesc, pentru care unii dintre ei au suferit surghiunul, iar alţii grozăviile temniţelor comuniste”. În acelaşi timp, alţi tineri, tot talentaţi, proslăveau în versurile lor frumoase „nemurirea Partidului Comunist” şi „chipul veşnic viu al mareluii Lenin”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com