La 27 iulie 1921, cu o sută de ani în urmă, în satul Mihăileni, pe atunci județul Bălți al României (în prezent raionul Râșcani, R. Moldova), s-a născut Eugen Coșeriu, filolog romanist cu renume mondial.
Viitorul savant a urmat şcoala din satul natal, apoi Liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Eugen Coșeriu și-a iubit foarte mult baștina. Mai târziu el va recunoaște: „Nu am plecat niciodată, ci numai m-am ridicat deasupra Mihăilenilor la o înălţime destul de mare ca să pot îmbrăţişa Universul”. Primul pas în acel Univers îl întreprinde în anul 1939, când se înscrie la Facultatea de Litere şi de Filozofie a Universităţii din Iaşi, unde a obţinut o bursă de studii în Italia. Are posibilitate să susţină consecutiv două doctorate – în litere la Roma (1944) şi în filozofie la Milano (1949).
Eugen Coșeriu nu s-a mai întors să activeze în patrie. Din 1951 profesează la Universitatea din Montevydeo (Uruguay), iar din 1961 şi până la sfârşitul vieţii sale a fost profesor la Universitatea din Tübingen (Germania). Aici s-a lărgit cu mult şcoala ştiinţifică a profesorului Eugen Coşeriu, cu discipoli din multe ţări, inclusiv din Japonia, America de Sud şi Africa.
Lingvistul Eugen Coșeriu a menținut legături strânse cu mediul științific românesc și cu baștina, revenind deseori atât în satul său natal, cât și la Bălți, Chișinău, București, Cluj.
În calitate de om de știință nu a ezitat să-și susțină cu fermitate convingerile, chiar atunci când acestea veneau în contradicție cu un regim sau altul. Referindu-se la practicile de „purificare lingvistică” la care recurgeau autoritățile de la Chișinău, promovând ideea existenței unei limbi moldovenești, în cadrul conferinței științifice „Unitatea limbii române – cu privire specială la Basarabia și Bucovina”, Eugen Coșeriu a reiterat opinia, pe care a susținut-o mereu: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural”. În genere, savantul Eugen Coșeriu se conducea după următorul principiu: „Există o etică particulară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă: să spui întotdeauna adevărul, chiar dacă acest adevăr este periculos şi plin de riscuri. Să respecţi totdeauna părerile celorlalţi, în măsura în care sunt păreri sincere; să vezi până şi în fiecare greşeală, care este sâmburele de adevăr”.
Eugen Coşeriu, considerat o celebritate, un adevărat clasic al lingvisticii teoretice si aplicative, a publicat peste 50 de volume şi sute de articole în limbile italiană, spaniolă, franceză, germană, engleză şi a fost tradus în limbile japoneză (9 volume), chineză, arabă, greacă, finlandeză, rusă, georgiană, coreeană, cehă, bulgară, etc. Cunoştea circa 30 de limbi şi vorbea şi scria în 11 limbi.
Eugen Coşeriu a fost Doctor Honoris Cauza al aproape 50 de Universităţi ale lumii şi membru al Societăţii de Lingvistică din Paris, al Cercului Lingvistic din New York, membru de onoare al Societăţii Lingvistice din America, al Cercului Lingvistic de la Praga şi la foarte multe alte academii şi şcoli de lingvistică din întreaga lume, inclusiv din Japonia. A fost membru de onoare al Municipiului Chişinău şi Cavaler al Ordinului Republicii Moldova. În anul 1991 devine membru de onoare al Academiei Române.
Eugen Coșeriu s-a stins din viață la 7 septembrie 2002, la Tübingen, Germania. Plecarea dintre cei vii a genialului lingvist Eugen Coşeriu a însemnat o pierdere irecuperabilă pentru ştiinţa lingvistică din întreaga lume. Numele şi opera profesorului a înconjurat Terra, iar fiecare studiu al genialului savant este o carte de căpătâi pentru lingviştii şi filosofii de orişice orientare ştiinţifică. Cel mai mare poet al Basarabiei, regretatul Grigore Vieru l-a apreciat astfel pe celebrul său copământean: „Eugen Coşeriu este cel mai de seamă lingvist modern al lumii. Născut în Basarabia, a ţinut cu toată fiinţa sa la această chinuită palmă de pământ. Evident, marele savant a fost însoţit permanent şi de un mare noroc, venit şi el de Sus, de la Dumnezeu: norocul de a fi vieţuit în străinătate. Dacă locuia printre noi, nu rămânea de mult nici oscior în el – îl mâncau în primul rând confraţii. Românul poate să preţuiască cu adevărat numai valoarea refugiată în străinătăţi sau numai pe cea care s-a dus în mormânt. Ştiind asta, marele savant plecase la timp din Ţară. Dar îndureratul său gând a fost întotdeauna îngemănat cu destinul ei”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com