Istoricul zilei: 5 noiembrie
La 5 noiembrie 2010, pe patul suferinţei dintr-un spital din Bucureşti, a decedat vestitul poet român, Adrian Păunescu.
Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în localitatea Copăceni (în prezent raionul Sângerei, Moldova) şi toată viaţa a purtat în suflet chipul Basarabiei. Dar şi Basarabia l-a onorat ca pe un deosebit fiu al său. La Chişinău, pe Aleea Clasicilor, a fost ridicat şi bustul lui Adrian Păunescu. La 31 august 2010, cu doar câteva luni înainte de a urca la ceruri, poetul Adrian Păunescu a fost ales membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, lucru pe care nu l-a făcut şi Academia Română.
Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici autori români și organizator al Cenaclului „Flacăra”, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. Prin Cenaclul „Flacăra” Adrian Păunescu a influenţat mult Mişcarea de renaştere şi eliberare naţională din Basarabia, dar şi marea sa prietenie cu regretaţii Grigore Vieru şi Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, cu care, în vara lui 1992, au prezentat un concert în faţa celor care apărau independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova la Nistru.
Adrian Păunescu a fost un poet al românilor de pretutindeni şi, după cum afirmă bunul său prieten de la Cernăuţi, Vasile Tărâţeanu, laureat al Marelui premiu al anului 1994 al Editurii „Adrian Păunescu”, el a dorit să viziteze „dulcea Bucovină”, să pășească pe acolo, pe unde a pășit Mihai Eminescu.
La începutul acestei toamne, casa părintească din satul Copăceni, raionul Sângerei, a poetului Adrian Păunescu a fost renovată şi transformată într-un muzeu al literaturii române de către Asociaţia Euroregiunea Siret-Prut-Nistru. Ea a fost sfinţită de Episcopul Antonie de Bălți.
Toamna a fost anotimpul preferat al regretatului poet Adrian Păunescu. În semn de omagiu inserăm aici şi această minunată poezie, ieşită de sub pana lui măiastră.
Iubito, vine toamna!
Iubito, vine toamna peste toate
Bacovia reintră în portrete
Cad frunze picurând singurătate
Şi tu ai gesturi parcă mai încete.
Şi te iubesc la echinox şi după
Iubito, vine toamna să decline
Să macine, să năruie, să rupă
Al lumii apogeu de feminine.
Cum tu rămâi la ţărmure de mare
Eu plec s-aştept şi crivăţ şi omături
Şi să mă-mbăt la mese singulare
Cu umbra lui Bacovia alături.
Iubito, vine toamna dinspre munte
Cu ghilotine şi anestezie
Tot omul e un snop de amănunte
Care ameninţă esenţa vie.
Cu hachiţe şi mofturi şi-alte alea
Îmi eşti pedeapsa, dar îmi eşti şi doamna.
De pomi sinucigaşi se umple valea
Iubito, te iubesc şi vine toamna.
Natura se închide ca un templu
Cu lacăte de fosfor şi rugină
Eu morţii mele te voi da exemplu
Cât eşti de disperată şi senină.
Iubito, vine toamna până-n oase
O simt în mâna care ţi se-ntinde
Priveşte, ies fumuri peste case
Iubito, după toamnă vin colinde.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com