„Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă. De câte bunuri se limitează şi el, şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi te dau afară din casa ta, instalându-se pentru totdeauna aici şi folosindu-se de toate bunurile adunate cu atâta trudă?”.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, mii de venetici înarmaţi şi activişti sovietici au năvălit mişeleşte în casele băştinaşilor, construite sau cumpărate cu atâta trudă. Au năvălit ca tâlharii de drumul mare, cu ochii injectaţi în sânge, cu ura cuibărită în inimi, cu sudalmele în colţul gurii. Cu răcnete sălbatice, rostite în limbi străine, satrapii stalinişti au scos pruncii din aşternut, au îmbrâncit mamele şi au lovit în obrajii taţilor. În această condamnabilă acţiune împotriva umanităţii s-au petrecut atunci lucruri tragice, care n-au zguduit însă nici până astăzi conştiinţa celor ce au ordonat şi executat această operaţiune, căci veneticii, care au participat la aceste crime, erau obişnuiţi cu atrocităţile. NKVD-ul a fost compus din călăi. Dar ce au simţit în acea noapte infernală trădătorii neamului, care au lăsat în urma lor durerea straşnicului blestem, lacrimi de sânge şi rănile adânci, arzânde, cele mai groaznice chinuri. „Nu da, Doamne, nimănui soarta deportatului!”.
În scrisoarea adresată organelor sovietice de resort, în aprilie 1989, evreica Raşela Leibovici, născută la 10 ianuarie 1928, în orăşelul Herţa, scria: „În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în jurul orei trei, eu m-am trezit din somn, fiindcă în uşa casei noastre au bătut cu putere. Părăsind dormitorul, am întâlnit trei bărbaţi, dintre care doi erau îmbrăcaţi în uniforme militare, iar unul – în haine civile. Militarii vorbeau ruseşte, civilul – în moldovenească. După ce ne-au făcut cunoştinţă cu nişte hârtii, conţinutul cărora nu l-am înţeles, ni s-a ordonat să ieşim în curte cât mai repede. Mama a luat un coşuleţ, unde a pus o pâine şi ceva zahăr. În stradă ne aştepta o căruţă, în care am urcat, îndreptându-ne spre gara feroviară din Noua Suliţă. Ajungând la destinaţie, am fost încărcaţi într-un vagon pentru vite, unde se aflau peste 40 de oameni. Am numărat circa 50 de vagoane, ticsite cu lume, aşteptând să pornească spre locuri necunoscute. După săptămâni în şir, suferind de foame şi sete, am ajuns în oraşul Tobolsk. Tatăl a fost dus în altă parte, murind în 1943”. Raşela a fost deportată în Siberia împreună cu mamă-sa, Clara Leibovici, iar tatăl ei, negustorul Moriţ Leibovici, născut în 1885, apucă drumul spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, unde a ajuns la 1 septembrie, acelaşi an, fiind întemniţat în lagărul stalinist de muncă corecţională din cătunul Vojael. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decizia nr. 5-M din 20 ianuarie 1943, îl condamnă la 8 ani de închisoare, acuzându-l de faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar român”. Peste o lună după anunţarea sentinţei, la 13 februarie, evreul, care până la venirea „eliberatorilor” în Ţinutul Herţa a fost proprietarul unei mari prăvălii, având depozite de vinuri şi mărfuri, obţinând anual un venit de 5 milioane de lei, a murit de foame, fiind înmormântat în pământul îngheţului veşnic.
Pe data de 18 iunie 1941, Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, raporta lui Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, despre „efectuarea cu succes a deportării din regiunea Cernăuţi a elementelor contrarevoluţionare”. În informaţia adresată Kievului se menţiona că la operaţiunea de deportare, împreună cu reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, au participat 3.000 de comunişti şi comsomolişti. Pentru transportarea celor 2.279 de familii, ridicate în noaptea plină de groază şi durere, au fost mobilizate 269 de camioane şi 2.803 căruţe. Raportorul sublinia faptul că din regiune, în zilele de 14-15 iunie, au pornit eşaloanele cu 7.720 de deportaţi.
Ilie Mandiuc, fost profesor la Universitatea din Cernăuţi, fruntaş al vieţii culturale din Bucovina în perioada interbelică, scria la 1943 următoarele: „Cine cutreieră satele Ostriţa, Mahala, Cuciurul Mare, Igeşti, Crasna, Tereblecea, Volcineţ, Horbova (…) se cutremură adânc de pustiul lăsat de comunişti. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite, prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntaşi ai satelor, cei mai buni gospodari, oameni cu credinţă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportaţi cu întreaga familie, fără nicio vină, pe simplul motiv că sunt români cu dare de mână şi gospodari bine înstăriţi”.
„Beria, Beria, ai umplut Siberia! Nu cu hoţi, nu cu tâlhari,/ Cu românii gospodari!”. Acestea erau versurile unui „pierdut cântec” al deportaţilor, care „se-întoarce, tremurat”, pe viorile sufletului omenesc, fiindcă pentru băştinaşii din actuala regiune Cernăuţi, acea noapte de început de vară va dăinui veşnic în memoria neamului. Ea s-a transformat într-un infern. Urlau îngrozitor câinii, boceau sfâşietor femeile despletite, plângeau fără întrerupere pruncii, înjurau activiştii sălbătăciţi, scârţâiau înfiorător căruţele, nevinovaţii apucau drumul Siberiei. Rămâneau vitele sărmanele fără hrană şi apă, se prăpădeau averile agonisite o viaţă în sudoarea frunţii, bărbaţii încleştau pumnii, nedreptatea a cuprins pământul strămoşesc. Fărădelegea s-a ridicat la rang de politică de stat. Regimul stalinist dorea sânge de român.
Haia Vataru, născută la 1906, care a intrat în numărul celor 125 de evrei deportaţi din orăşelul Herţa, în scrisoarea adresată organelor puterii sovietice la 13 noiembrie 1963, menţiona că în ziua de 13 iunie 1941, împreună cu doi copii, a fost deportată în regiunea Tiumen. După doi ani de chinuri a murit fiul Marcel, născut la 1932. Pe parcursul celor două decenii petrecute în taigaua siberiană, în împărăţia îngheţurilor veşnice, a trăit cu o mare şi neîmpăcată durere în suflet. Femeia a rămas cu neclintita convingere că în 1941, autorităţile comuniste au săvârşit acte de genocid împotriva oamenilor nevinovaţi din regiunea Cernăuţi.
Despre destinul deportaţilor în Siberia mărturiseşte românul Nicolae Avasiloaie, născut la 1926, în comuna Hreaţca, localitate din Ţinutul Herţa, ridicat împreună cu mama sa, Victoria, cu sora Emilia şi fratele Ilie, în acea noapte de Cireşar însângerat: „În timp de cel mult douăzeci de minute am fost scoşi din casă aproape goi şi flămânzi şi puşi pe drumurile pribegiei (…). Peste câteva ore eram la gara din Noua Suliţă, zăvorâţi în vagoane de vite. Astfel am stat acolo vreo două zile (…). Peste vreo trei săptămâni de chinuri îndurate în vagoanele de vite puturoase, am ajuns la „destinaţie”, fiind repartizaţi într-un sătuc cu numele Tropinsk din raionul Elutorsk, regiunea Tiumen. Vreo şapte sau opt sute de oameni au fost „adăpostiţi” într-un grajd de cai. Şi chiar deodată cei apţi de muncă au fost puşi la lucru: trimişi la doborât copaci în pădurile mlăştinoase şi pline de ţânţari. Iernile sunt cumplite în acele locuri uitate de Dumnezeu şi de oameni. Gerurile ajung şi chiar depăşesc cinzeci de grade. Mai ales nopţile nesfârşit de lungi îi încremeneau pe oameni cu suflul lor de gheaţă. Veni dezgheţul şi se stârni o epidemie groaznică. Cei care au scăpat de foame şi de frig, erau seceraţi de boli. Nu ştiu din ce considerente, dar ne-au scos din grajdul acela în primăvara lui 1942 şi ne-au dus, întâi pe apă, apoi cu trenul, până la Tiumen, iar de acolo mai departe până (…) la capătul lumii (…). Dar ieşi la iveală că sunt şi mai departe locuri tot mai sălbatice, mai groaznice. Am fost duşi la Kodinsk şi mai departe la Şain. Ne-au debarcat şi ne-au lăsat pe malul râului Konda, punându-ne la cosit ierburi pentru fân. Trăiam în nişte colibe, care ne adăposteau câine-câineşte de ţânţari, ploi şi frig. Dar prin luna august colibele au ars şi noi ne-am pomenit sub cerul liber, iar îngheţurile vin devreme pe acolo. Am avut noroc că totuşi şi-au făcut milă de noi şi ne-au primit în sătucul Şaim şi ne-au dat şi nişte saci ca să ne facem îmbrăcăminte, căci spuza de boarfe ce le mai aveam fusese mistuită de foc, împreună cu colibele. Astfel, în foame şi goliciune, frig şi înjosiri, trecea zi de zi şi an de an pentru cei care supravieţuiau (…)”.
Despre persecuţiile staliniste s-a scris şi se va scrie cât timp vom avea istorie, fiindcă pentru cei de azi şi de mâine, cei peste 70.000 de martiri „răpuşi de gloanţe, epidemii şi mizerie ne sunt rubedenii şi înaintaşi”. Svetlana Aliluyeva, fiica lui Stalin, menţiona: „Comunismul este epoca despotismului fără limite, a terorii sângeroase, a dezastrelor economice, unul mai cumplit decât altul, a celui mai pustiitor dintre războaiele pe care le-a cunoscut omenirea şi a unei reacţiuni ideologice fără precedent în istorie”.
Martirii au rămas în amintirea domoală a visului, în ceaţa uşoară a dimineţii, în lumina palidă a stelelor, în rugăciunea nocturnă a cucuvelelor, în gingaşa melodie a privighetorii. Martirii au rămas în flacăra plăpândă a lumânării, în florile primăverilor, în doina frunzelor de aramă, în vocea ierbii, în murmurul izvoarelor spuzite de dor. Martirii au rămas în melancolia nopţilor cu lună, în farmecul apusurilor aurii, în lacrima trecutului, ca un omagiu.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com