De la apa rece de izvor provine denumirea suburbiei cernăuţene Horecea. „O, rece!” – a rostit domnitorul moldovean, poposind prin aceste locuri şi oprindu-se să-şi potolească setea la un izvor de lângă Prut. Legendară poate fi considerată şi iubirea de neam a horecenilor, a atitudinii lor grijulii faţă de tradiţia românească.
Horecenii îşi numesc localitatea „sat”, îi pofida faptului că ea este o suburbie a oraşului. Aici, la Horecea, caracterul rural de viaţă se combină cu urbanistica. Orăşenii horeceni sunt, totodată, şi săteni gospodari. Din generaţie în generaţie ei tind să trăiască frumos, să aibă gospodării amenajate, cu livezi în preajmă. Iată un fapt care pare acum legendă. Dar a fost o realitate. Prin anii 70 ai secolului trecut, când pe pământul, care a aparţinut cândva Horecei, a fost construită faimoasa uzină „Graviton”, care ţinea de complexul militar-industrial al URSS, locuitorilor suburbiei li s-a interzis să-şi ridice case noi. Cică era o cerinţă „de securitate”. Atunci, unul dintre cei mai stimaţi oameni din suburbie, Viorel Voronca, regretatul director al şcolii şi deputat în Consiliul orăşenesc, a găsit un argument în favoarea horecenilor: cică aceştia construiesc nu case, ci beciuri de apărare pasivă, iar deasupra beciurilor sunt nevoiţi să ridice şi case.
În prezent sectorul locativ urban înaintează şi mai mult în suburbia Horecea. Printre vilele cu garduri înalte, cu magnolii şi arbuşti decorativi la poartă şi în curte, se mai păstrează câte o casă în vechiul stil bucovinean. Una dintre aceste case se află chiar la începutul noii străzi, numită „Strada Românească”.
Cu toate aceste schimbări, românii horeceni rămân tari şi fermi păstrători ai spiritualităţii neamului lor – aidoma acestui stejar secular singuratic din centrul suburbiei. Unii localnici îi zic „stejarul lui Eminescu”. El este „martorul verde” al trecerii prin Horecea a poetului nostru naţional. Doar aici a locuit un timp sora lui Mihai Eminescu – Aglaia.
(V. K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com