Astăzi se împlinesc 50 de ani de la moartea tatălui meu, Porfir Carlașciuc, din localitatea nouăsulițeană Berestea. Este o dată pe care o ținem minte noi, urmașii lui, căci în satul natal aproape că nu este nimeni în viață din generația sa. Este generația care cu ochi de copil a privit la evenimentele nefirești aduse de război, a trecut prin groaznica foamete postbelică și s-a confruntat cu primele greutăți ale colectivizării forțate. Munca grea din primii ani „colhoznici” le-a adus câștiguri mizere, în schimb ei au plătit tribut cu sănătatea. L-a plătit și tatăl meu, Porfir Carlașciuc, care s-a stins din viață la vârsta de 44 de ani…
El s-a întipărit în memoria consătenilor ca un agricultor harnic, pe care îl vedeau în fiecare primăvară sau toamnă pe semănătoare. În aceste sezoane conducătorul brigăzii de câmp avea pentru el o singură repartizare – la semănat. Pe atunci poștașul ne aducea acasă, de câteva ori pe săptămână, ziarul „Zorile Bucovinei”, iar eu, elev la școala din sat, îl răsfoiam cu nerăbdare cu gândul că voi găsi o informație sau o fotografie despre munca părintelui meu în câmp, căci pe timpurile celea campaniile agricole erau pe larg oglindite în presă. Nici nu bănuiam că peste ani voi fi și eu unul dintre jurnaliștii-cronicari ai vieții agricultorilor din regiune. Ori de câte ori începeam să scriu o schiță despre agricultorii fruntași, în față îmi apărea neapărat chipul luminos și veșnic tânăr al tatălui meu. Iar rândurile înșirate pe foaia de hârtie îmi păreau rânduri de grâu, de porumb, de sfeclă de zahăr semănate de tatăl meu pe lanurile fertile din jurul satului Berestea.
N-am auzit de la consătenii mei un cuvânt de rău despre părintele meu Porfir Carlașciuc. A lăsat în urma sa numai fapte bune, care sunt ca grâul fără neghină. S-a întâmplat așa că pe lotul de pământ, care a aparținut până la colectivizare părinților săi, a sădit o livadă. În pădurea seculară a Berestei a plantat un brădet. Au îmbătrânit merii în acea livadă, au crescut înalți și drepți brazii din pădure, iar holda vieții lui s-a scuturat în inimile oamenilor. Faptele bune, ca boabele de grâu, au încolțit. Bunul meu tată, care a reușit să mă însoțească doar până la poarta Universității cernăuțene, continuă să rămână pentru mine semănător al binelui.
Fidel, cu sârg repet a tatei meserie,
Îndemnat de nevăzutul Semănător.
El tot se roagă acolo, în pustie,
Pentru-ale mele boabe cu chip de viitor.
În primăvară revine-al meu părinte
De unde nu-i nici spațiu, nu-i nici timp.
Și-n firul verde vede-al său sorginte
De parcă-i grija lui recolta din estimp.
Iată, șovăiala-i aceeași neghină,
Care stârpește grâul ales și curat.
Simt că mă usuc, tată, din rădăcină.
Trimite-mi de-asupra un cer înrourat.
În imagini: în albumul de familie s-a păstrat această fotografie din viața de ostaș a lui Porfir Carlașciuc, după care el a revenit la muncile câmpului; așa arată acum, în toamna anului curent, lanurile, pe care cu mai bine de jumătate de secol în urmă le-a îngrijit el, semănătorul din Berestea.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com