La 15 mai 1685 urcă în scaunul Ţării Moldovei domnitorul Constantin Cantemir, tatăl celebrului Dimitrie Cantemir. A domnit până la moartea sa – 15 martie 1693. Constantin Cantemir (1612-1693) a fost domnul Moldovei între 15 mai sau 25 iunie 1685-15/27 martie 1693. A ajuns pe tron la bătrânețe, la vârsta de 73 de ani. A fost viteaz, dar incult. A participat la luptele dintre polonezi, austrieci și turci, ducând o politică oportunistă. Era de partea turcilor, dar le comunica regelui polonez Sobieski și austriecilor, planurile acestora. Dușman al partidei poloneze din Moldova, face marea greșeală de a-i ucide pe logofătul Miron Costin și hatmanul Velicico Costin. Fiindu-i în primejdie tronul, din cauza intrigilor lui Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, se decide să susțină politica turcească. Se îngrijește să dea o educație bună fiilor săi Antioh Cantemir și Dimitrie Cantemir. Acesta din urmă a scris chiar o carte apologetică în limba latină „Vita Constantini Cantemiri”, de fapt o tentativă de a explica decizia de a-l ucide pe cărturarul Miron Costin. În timpul domniei lui, Moldova a suferit o invazie a tătarilor și polonezilor, dar și biruri grele.
La 15 mai 1838 s-a născut Nicolae Grigorescu, pictor român, membru al Academiei Române, autor a peste 6.000 de lucrări de valoare pentru arta plastică românească, creator de peisaje și portrete. Nicolae Grigorescu (1838-1907) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.
La 15 mai 1845 s-a născut Ilia Mecinikov, biolog rus, laureat al Premiului Nobel pentru medicină, microbiolog, imunolog, anatomist și zoolog rus, cunoscut pentru cercetările sale de pionierat în domeniul sistemului imunitar, pentru cercetările sale în domeniul fagocitozei și pentru descoperirea tratamentului holerei. A avut origini moldovene, fiind descendent din neamul de boieri Spătaru (în ruseşte – Mecinikov), retras împreună cu domnitorul Dimitrie Cantemir în Rusia şi primiră moşii în ţinutul Sloboziilor (astăzi regiunea Harkiv a Ucrainei). La invitaţia savantului francez, Louis Pasteur, a condus un mare laborator în institutul recent înfiinţat de acesta la Paris. Mecinikov a rămas acolo până la sfârşitul vieţii sale – 15 iulie 1916.
La 15 mai 1862 (unele surse indică data de 5 mai), la Bârlad, județul Vaslui, s-a născut Elena Niculiță Voronca. Împreună cu soțul, Zaharie Voronca, preot și luptător pentru emanciparea națională a românilor bucovineni, a locuit la Mihalcea, sat de lângă Cernăuți.
Fiica publicistului de origine aromână, Gheorghe Niculiţă, şi a Ruxandei (născută Schipor), Elena Niculiță studiază la Institutul „Humpel” din Iaşi şi pensionul doamnei Zilenschi din Botoşani (1873–1878). Influenţată de folcloristul Simion Florea Marian, din 1888 începe să culeagă şi să publice poveşti, credinţe şi datini populare din Bucovina.
A fost redactor, pentru o perioadă, la „Gazeta” şi preşedinta Societăţii culturale „România tânără”. Debutează publicistic cu versuri în revista „Familia” şi cu studii de folclor în „Românul” (1890) şi „Rândunica” (1893). Colaborează la publicaţiile „Calendarul copiilor”, „Sămănătorul”, „Convorbiri literare”, „Dreptatea”, „Ghiduşul”, „Junimea literară”, cu texte populare şi cercetări în domeniul etnografic. În decursul vieții, Elena Niculiță Voronca a scos de sub tipar cărțile „Studii în folclor” (în două volume – 1908, 1912), „Sărbătoarea Moșilor în București” (studiu comparativ 1915), „Industria casnică în Bucovina” (1922), „Poezii” (1935).
Lucrarea prin care s-a afirmat Elena Niculiță Voronca a fost „Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică”, editată în 1903. Din cele trei volume proiectate nu a reuşit să publice decât unul. Părerile specialiştilor asupra acestei monumentale lucrări de circa 1.300 de pagini, extrem de erudite pentru acea epocă, au fost împărţite: etnologul Romulus Vuia considera că Elena Niculiţă Voronca nu are pregătirea ştiinţifică necesară pentru a se ocupa de acest segment al etnografiei, etnologul şi folcloristul Ion Diaconu o acuza de faptul că „a modelat flagrant versul popular”, iar etnologul Ovidiu Bârlea o aprecia ca pe „cea mai reprezentativă pentru acest colţ al Moldovei de Sus”. Un alt specialist în domeniu, Ovidiu Bârlea, menționează: „Valoarea documentară a informaţiilor, atât de întinse şi variate, foarte multe fiind atestări unice, aşează volumele ei printre instrumentele de lucru de mâna întâi”.
Elena Niculiță Voronca rămâne o folcloristă cu indiscutabile calităţi de filosof al culturii. În zilele noastre lucrările ei au fost citate și analizate de regretatul profesor cernăuțean Grigore Bostan, membru de onoare al Academiei Române, precum și de pasionatul culegător de folclor bucovinean, scriitorul și publicistul Dumitru Covalciuc.
În ziua de 15 mai a anului 1873, la Heidelberg, Germania, se stinge din viață, la vârsta de 53 de ani, Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei şi al Valahiei, domnitor al Principatelor Unite, cel care a pus bazele naţionalităţii româneşti. Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com