La 21 aprilie, cântăreața de muzică folk din România, Tatiana Stepa, ar fi împlinit 57 de ani. La Domnul a plecat cu 11 ani în urmă…
Tatiana Stepa s-a născut la 21 aprilie 1963 în localitatea Lupeni, județul Hunedoara. Mama ei era olteancă din Gorj, iar tatăl – moldovean din Roman. Tatiana Stepa a fost înconjurată de muzică de la o vârstă fragedă, a urmat cursuri de balet, vioară şi pian. În timpul studiilor la Liceul de Arhitectură din Bucureşti a îndrăgit muzica folk. Pentru că studiase opt ani vioara, a învățat foarte repede să cânte la chitară. În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, a debutat în cadrul Cenaclului „Flacăra” cu un cântec întitulat „Şi-am să-mi fac o doină”. Tatiana Stepa a activat în componenţa Cenaclului „Flacăra” până în anul 1985, după care, din 1992 până în 1996 a fost membră a Cenaclului „Totuşi Iubirea”, participând la peste 2.000 de spectacole, atingând un maxim de 50.000 de spectatori la un concert aniversar de la Galaţi. După interdicţia din 1985 a „Cenaclului Flacăra” şi a ei ca artistă, a lucrat timp de 11 ani în mina Lupeni, apoi, ca tehnoredactor de carte, la Bucureşti.
Din anul 1996 până în 2009 a susţinut peste 1.000 de spectacole pe majoritatea scenelor marilor oraşe din România, Italia, Germania, Franţa, Republica Moldova, Bulgaria. A fost invitată anual la toate marile festivaluri de muzică folk și poezie din România. Cântecele ei au avut ca text atât versuri proprii, cât şi ale unor poeţi din literatura universală şi română: Federico García Lorca, Serghei Esenin, Adrian Păunescu, Lucian Blaga, Elena Farago, Ioan Alexandru, Camelia Radulian. A cântat singură, apoi împreună cu Magda Puşkaş au format grupul „Partaj”.
Ultimul recital l-a susţinut în cadrul festivalului „Folk You” de la Vama Veche în data de 31 iulie 2009.
În dimineața zilei de 7 august 2009, la Spitalul Militar din Bucureşti, Tatiana Stepa a încetat din viaţă, fiind bolnavă de o boală incurabilă.
Se poate face o paralelă simbolică între scurta viață pământească a Tatianei Stepa și mesajul unuia din cântecele sale îndrăgite „Copacii fără pădure”:
În povestea copacilor goi,
Scârţâind într-o singură uşă,
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc şi cenuşă.
Doi copaci fără frunze pe drum,
După cum îi priveşte înaltul,
Doi copaci prin sărutul de scrum,
Aplecându-se unul spre altul.
Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară?
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure…
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com