La 30 septembrie 1857 au început lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei care au precedat unirea Principatelor Româneşti Moldova şi Valahia. Lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei s-au desfăşurat în perioada 30 septembrie – 10 decembrie 1857 sub preşedinţia formală a mitropolitului Nifon şi cea efectivă a vicepreşedintelui Nicolae Golescu. În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat în mod firesc, conform dorinţei populaţiei spre Unire. Nu au existat stări conflictuale între autorităţi şi populaţie. Înainte de începerea lucrărilor, mitropolitul Ungrovlahiei Nifon a ţinut o scurtă predică, în care îi îndemna pe ascultători să conştientizeze importanţa istorică a adunării: „Priviţi-vă, Domnilor, şi veţi vedea că toţi suntem români; aceleaşi sentimente ne leagă, acelaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie înainte, să avem un cuget şi un scop“. În zilele de 7 și 9 octombrie 1857 au fost elaborate Rezoluțiile celor două Adunări ad-hoc.
Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a.
Adunările ad-hoc din Moldova (22 septembrie 1857) şi Valahia (30 septembrie 1857) aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.
Alegerile pentru Divanurile Ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Valahia majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivându-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București.
În ziua de 30 septembrie a anului 1882 a decedat Mihail Pascaly, actor român, regizor, director de teatru, profesor, traducător, autor dramatic și publicist. Mihail Pascaly 1836-1882) a fost un animator al vieții teatrale din România. Activitatea lui a fost legată de mișcarea pentru afirmarea și dezvoltarea artei și culturii naționale românești. Prin călătoriile sale în străinătate a ținut legătura cu realizările din arta scenică a timpului. A fost director al Teatrului Naţional până în 1877. A efectuat numeroase turnee prin România și Austro-Ungaria, în care a propagat mesajul artei autentice, dar a făcut eforturi și pentru a introduce teatrul românesc în circuitul culturii mondiale. Pascaly a luat atitudine publică, fiind un puternic critic împotriva nepăsării oficiale față de cultura artistică și față de comercializarea teatrului din perioada sa.
Pascaly a introdus în repertoriul scenei românești marea literatură dramatică universală, reprezentată de Shakespeare, Dumas, Vigny etc. O dată cu aceasta el a deschis și drumul melodramei. Susținând dramaturgia originală, a introdus în repertoriul său mai ales piesele istorice. Deși Pascaly a dovedit talent și pentru comedie („Revizorul”, după Gogol), stilul său de joc s-a adaptat în special dramei romantice. Pascaly însoțea forța de expresie în rostirea textului cu gestul generos; înflăcărarea sa scenică supradimensiona personajele interpretate. Sinceritatea pasionată, patetismul jocului său transmiteau spectatorului o adâncă emoție. A jucat în piese precum: „Idiotul”, „Hamlet”, „Ștrengarul de Paris”, „Sărmanul Jack” sau comediile lui Victorien Sardou, o parte din care el însuși le-a tradus.
La 30 septembrie 1928, în Sighetul Marmaţiei, România, s-a născut Elie Wiesel, scriitor și filosof american de origine română, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Elie (Eliezer) Wiesel (1928-2016) a scris în limbile franceză, engleză, idiș și ebraică, a fost eseist și filosof umanist, activist în domeniul drepturilor omului. A fost supraviețuitor al Holocaustului. În anul 1986 Elie Wiesel a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace. În anul 1996 a fost numit membru al Academiei Americane de Artă și Literatură, iar din anul 2001 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A publicat 57 de cărți, cea mai celebră fiind «Noaptea», o descriere autobiografică despre viața în lagărele de exterminare naziste
La 30 septembrie 1943 poetul Tudor Arghezi a publicat pamfletul „Baroane” , îndreptat împotriva ambasadorului Germaniei la Bucureşti, Manfred von Kilinger, şi drept urmare, a fost trimis în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a stat închis până la 20 decembrie 1943. Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, 1880-1967) ca scriitor român este apreciat în mod deosebit pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului.
La 30 septembrie 1946, Tribunalul International de la Nurenberg a dat verdictul final în procesul criminalilor de război naziști. Procesele de la Nürnberg au fost o serie de procese celebre pentru faptul că, în cadrul lor, au fost inculpați importanți membri ai conducerii politice, militare și economice a Germaniei Naziste. Procesele au avut loc între 1945 și 1949 în orașul Nürnberg, Germania, în Palatul de Justiție din Nürnberg. Primul și cel mai cunoscut dintre aceste procese a fost Procesul Principalilor Criminali de Război în fața Tribunalului Militar Internațional (TMI), în care au fost judecați 24 dintre cei mai importanți lideri ai Germaniei naziste, atât capturați cât și în contumacie. Dezbaterile procesului s-au ținut între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com