La 7 mai 1775, cu 245 de ani în urmă, Austria, cu acordul Imperiului Otoman, a răpit din trupul Moldovei o parte din teritoriu, numindu-l Bucovina.
Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi (Imperiul Austriac), o parte constitutivă a Principatului Moldovei. Toponimul slav „Bucovina“ („Ţara Fagilor“), preluat ulterior de către austrieci cu aceeaşi semnificaţie („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392). Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic.
Războiul ruso-turc din 1768-1774, în cursul căruia Imperiul Rus a ocupat şi Ţările Române, înlăturându-i pe domnitorii fanarioţi, a impus Imperiul Otoman să ceară pace. În urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774), Rusia a câştigat dreptul de a interveni pentru protejarea Ţărilor Române.
Odată încheiată pacea dintre Rusia și Turcia, nesățioasa monarhie habsburgică s-a gândit că ar putea scoate un profit de pe urma slăbiciunii Porții și a rolului jucat de Viena în domolirea ambițiilor rusești. Metodica și minuțioasa birocrație vieneză evaluează prin colonelul Carol Enzenberg valoarea nordului Moldovei la 21 milioane de florini.
În septembrie 1774, cancelarul Mariei-Tereza, Kaunitz, îl informează pe internunțiul Thugut, ambasadorul austriac la Istanbul, că Viena s-a decis să ocupe nordul Moldovei, considerat punct strategic prin care se putea realiza mai ușor legătura dintre teritoriile acaparate în 1772 și Transilvania. Totodată, Kaunitz îi furniza lui Thugut și pseudoargumentul istoric conform căruia Moldova de Nord aparținuse în trecut Pocuției (fostă provincie poloneză, devenită acum austriacă) și care ar fi trebuit, în virtutea acestui așa-zis drept istoric, să revină Habsburgilor. Baronul Thugut era sfătuit în același timp să facă toate demersurile necesare pentru a calma autoritățile otomane, cărora trebuia să li se reamintească că fostul sultan, Mustafa al III-lea (1757-1774), promisese austriecilor Valahia Mică (Oltenia). Ca să fie și mai convingător, trimisul vienez la Poartă era îndemnat să nu precupețească niciun efort, inclusiv financiar, pentru ca tranzacția să se perfecteze cât mai repede. Conștiincios, Thugut execută, neuitând să trimită cancelarului „lista de cheltuieli” necesară obținerii bunăvoinței înalților dregători ai Porții: 10.312 piaștri dați marelui dragoman Constantin Moruzi și 3.100 de piaștri oferiți lui Tahir Aga, cel însărcinat cu trasarea viitoarelor granițe ale nou-anexatei provincii. În același timp, este mituit și feldmareșalul rus Piotr Rumianţev, învingătorul de la Cahul și comandantul trupelor țariste din Moldova, care, în schimbul a 5.000 de ducați de aur și a unei tabachere de aur incrustată cu briliante, va permite intrarea trupelor austriece în Bucovina, înainte chiar de semnarea convenției din 7 mai 1775, prin care era consfințită în plan diplomatic răpirea Bucovinei. Această anexare chipurile era necesară Austriei pentru a-i uşura trecerea către sudul Poloniei, pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei în 1771.
Domnul Moldovei era atunci Grigore al III-lea Ghica, care a protestat la Poartă împotriva acestei ciuntiri a ţării sale, contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara „protejată“, dar a fost în zadar. Marele vizir otoman a trimis un capugiu care l-a sugrumat pe Grigore Vodă în palatul sau în 1777. Acest moment istoric este descris de Ion Druță în romanul său Biserica Albă”.
Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, prin convenţia încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova. Delimitarea graniţelor s-a perfectat prin Convenţia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusă de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com