Gheorghe Moiş
Zorii albind
Nimic
să nu dispară fără urmă
casele să coboare-n amintiri
cu cocori opriţi
de cumpene de fântâni
cu ochii frământaţi
de lungi aşteptări.
Înmărmurite flori cearcă
să rămână-n ape
unde blânde fiare
lucesc în fire albe
ascunse-n cer.
Melci cu armele-nfundate
se-mbracă-n umbre
să nu se vadă
când va ţepeni zidul
pe o frunză
şi înroşind aerul
lumina se scurge
în ochi lăcrămând.
